CAPITOLUL   II

A doua zi cand ne-am vazut, era destul de tarziu. El avusese meditatii, eu lectii la liceu. Ploua din nou, dar azi ploua bine. Nu ne mai puteam juca cu ploaia si nici ea nu dedea de inteles ca ar mai fi avut chef de joaca.
Ma suna! Ii spun:
-„Nu putem iesi, afara ploua foarte tare!”, iar el ma linisteste:
-„Vin sa te iau cu masina!”
Am mers sa mancam. I-am spus ca vreau sa invat germana. Il sacaiam mereu cu intrebari:
-„ Asta cum se numeste in germana?... si asta? ...si asta?”...pana la urma,

reusiseam sa repet dupa el fraze intregi. Eram fericita! O fericire care imi umplea fiecare por! Radiam!  Nimic din ceea ce simteam in interior, nu era vizibil, insa in sufletul meu piatra ferecata facuse loc unui curs de apa ce aducea cu el fiorii unei flori demult uitate.

Ma facea sa rad in permanenta...eram mereu cu gura pana la urechi! Nici asta nu era la ordinea zilei la mine, se intampla foarte rar sa gasesc motive sa rad. Eram mereu serioasa, cu un simt al vietii exagerat de profund. Ma facea sa ma simt in largul meu. Nu ma mai intrebam nimic. Radeam si sorbeam din plin momentele in care il simteam langa mine! Cel mai greu imi era sa il las sa plece acasa, cand se facea foarte tarziu si trebuia sa ne despartim.
Ceva in interiorul meu refuza tot ce se intampla. Era mintea mea! Nu-i convenea ca nu mai avea autoritate, ca nu mai putea sa se impuna cu atata forta ca inainte, cand zidise piatra...
                                        *******
A treia zi, n-am mai vrut sa-l vad. Ma chemase mai devreme acasa la el. Am inventat o poveste, si ne-am vazut pe seara in oras. Nu ma puteam compromite, nu ma mai puteam purta ca o liceanca, desi anii mei de liceu se consumasera in carti si studiu. Nu traisem la fel ca si colegii mei, nu ma bucurasem deloc de perioada aceea. Am vrut sa ne plimbam prin parc, dar era rece...vantul de noiembrie anunta iarna. Am iesit totusi din masina, insa nu ne-am indepartat prea mult. Stateam pe poduletul care facea trecerea intre strada si parc. M-am urcat pe bordura si ajungeam sa fiu cat el de inalta. Il puteam saruta in voie...nu ma mai durea gatul intinzandu-ma.
 Nu mai obisnuiam sa port tocuri, insa acum aveam motive sa le pun din nou in picioare. Cand i-am spus ca de maine, voi purta doar cizme cu toc, a schitat un zambet de aprobare si cu entuziasmul  unui  copil a spus:
-„Da, asa sa faci!”
Eram doi copii fericiti ca ne gasisem unul pe celalalt. Intr-un fel, regretam ca nu avusesem curajul sa-i vorbesc mult mai devreme, in vara, cand el imi daduse primul semn de viata. Aveam senzatia ca pierdusem cateva luni de fericire. Reusea mereu sa ma linisteasca ca si in seara aceea, cand, cu o voce calma mi-a spus:
-„Hai  sa ne bucuram ca totusi am avut curajul sa ne vedem, chiar si mai tarziu.”
Ma tinea strans in bratele lui . Ma facea sa ma simt atat de protejata si fara griji cuibarita acolo, la pieptul sau...Il iubeam, dar mi se parea ciudat sa-i spun, poate era prea repede, poate riscam sa se piarda din nou in tacere...Asteptam sa spuna el asta, dar lui parca ii era teama sa vorbeasca despre sentimente. Vorbeam vrute si nevrute, dar niciodata nu ne-am intors in trecut, evitam amandoi sa vorbim despre timpuri apuse. Am crezut ca daca luam relatia de la zero, fara sa o combinam cu ceea ce fusese in vietile noastre pana in acel moment, ne va fi mai usor sa mergem inainte , insa durerile trecutului urlau ca niste lupi turbati cand in el, cand in mine. Aveam sa-mi dau seama de acest lucru, mai tarziu.......
Nu mai puteam sa ne imaginam o zi in care sa nu ne vedem, dar eu inca sovaiam. Inca ma gandeam sa dau bir cu fugitii, inca nu ma simteam pregatita s-o iau de la capat. Mi-era teama de ce ar putea urma, de vorbele celorlalti, de critici si de cat de mult ar fi putut sa-l influenteze toate acestea. Daca geografic am fi fost in alta parte, cu siguranta lucrurile ar fi stat altfel, dar ne aflam intr-un „satuc”, in care se afla totul imediat fara sa faci prea multa valva.
                                                 *******
Si iata ca dupa atata sovaiala si indoieli, ne intalneam si a patra zi. Fusesem prinsa cu atatea lucruri, si toata ziua rabdasem un frig teribil, ce-mi intrase in oase. Filmasem un videoclip. Tremuram din toate incheieturile cand am ajuns acasa si m-am bagat repede in pat. Eram foarte obosita! Nu mai aveam chef sa vad si sa aud nimic si pe nimeni. Ma suna:
-„Vrei sa ne vedem?”
-„Sunt foarte obosita si mi-e foarte frig!”
-„Mergem la un film. Acolo e cald si nu trebuie sa faci prea mult efort, poti sa dormi daca vrei!”
O idee perfecta ca sa putem sa mai stam impreuna cateva ore!
-„Ok!” zic. „Mergem la film!”
Nu prea aveam de unde sa alegem, erau doua sau trei filme care rulau in ziua aceea.Intr-o jumatate de ora, incepea unul ce parea a fi interesant. A venit sa ma ia...si iata-ne in sala de cinema...eram doar noi doi, dar dupa reclame ni s-au mai alaturat inca trei persoane. Nimerisem la un film de groaza.
As fi putut atunci sa inteleg cat de sensibil poate fi: incerca sa ma protejeze pe mine de scenele urate, dar vedeam ca nici lui nu-i placeau. Mi-ar fi placut sa ne ridicam si sa plecam, dar am ramas asa imbratisati, sa vedem un film aiurea pana la final...
Pe drumul de intoarcere spre casa, incerca sa ma faca sa uit oboseala, nebunia din acea zi si filmul, povestindu-mi tot felul de lucruri comice. Am ras, pana cand am simtit cum inima mea pulseaza mult prea multe sentimente, ca sa mai pot sa le manipulez. I-am facut semn sa taca, apropiindu-mi degetul aratator de buze, precum copiii, si i-am soptit:
                                             -„Te iubesc!”
                                                *******
TACERE!..........................................................................
Parea ca iar o dadusem in bara... pe fata lui nu se misca niciun muschi. Impietrise! Noroc ca nu a durat prea mult! In coltul ochilor intrevedeam o licarire:
-„Si eu te iubesc! Dar nu-mi vine sa cred ca-mi spui asta!”
-„Sincer, as fi preferat sa-mi spui tu, primul, cuvintele astea minunate, insa n-am mai vrut sa asteptat...inima mea e plina de mult prea multe  emotii si nu mai pot suporta puhoiul atator mii de fiori . Incep sa se reverse si sa doara!Dar, stii, acum nu mai doare nimic pentru ca ti le-am impartasit  tie, si o parte au intrat in empatie cu sufletul tau. Ma simt fericita , implinita, bucuroasa! As vrea ca toata viata mea sa continue in ritmul acesta ...sa freamat, sa iubesc, sa traiesc alaturi de tine numai momente magice, sa facem minuni in fiecare zi cu iubirea noastra, iar iubirea noastra sa ne transforme in minuni.