daniel maris Moartea face ea toată treaba, intuiţia sentimentală se tăvălea în fulgi luând forma unui comediant ambulant, o anagramă a unei revelaţii, aceea că Ioana nu era decât umbra unei iluzii care fugea şi fugea, cât o ţineau picioarele, nu exista nimic pe lume să o împiedice şi dacă credeai altceva, orbit de propria neputinţă ei bine atunci nu trebuie să te întrebi ce spunea ci ceea ce voia să înţelegi, odată ce iubirea s-a rafinat prea mult trebuia să moară pentru a nu prelungi absenţa incertitudinii, de să moară frumos mai bine zis să adoarmă frumos pe braţele tăcute ale nopţii tomnatice, dacă anume ceva nu poate fi folosit nici pentru a o petici la loc, deci nu-ţi mai rămâne decât să nu mai spui nimic, să-ţi creşti ura aşa cum creşti un copil ce are nevoie de toată atenţia ta, până începe să umble, să vorbească şi să speri că odată îl va învălui o mare carismă, o formă foarte înaltă de conştientizare, nu ceva de genul consolării şi recunoaşterii propriei nefericiri, astea nu sunt decât artificii filocalice, nu ceva care să acopere şi să lege, să anestezieze de bună voie răul pe care îl râvnim, lumea este plină de femei frumoase pe care nimeni nu le iubeşte vrea doar să le cucerească şi să le posede şi de bărbaţii care ard ca nişte funii, sufletul femeilor se umflă ca o plasă atunci când o dorinţă închipuită se transformă într-una reală iar dacă ne îndrăgostim ca proştii uităm de unicul şi neschimbatul adevăr, că plutim într-un infinit de invidie şi răutate iar armonia, atâta câtă mai rezistă de la începutul timpurilor, tinde să devină un substitut iluzoriu pentru orice gest sau privire pe care o interpretăm ca având un substrat ascuns, există ce-i drept femei cu arome de o preţioasă raritate ce seduc dar nu înşeală niciodată,

uneori într-o întreagă viaţă nu ai şansa să întâlneşti aşa ceva, citeşti doar în cărţi despre ele, cu furia unui consumator de produse inexistente, savurezi ceea ce nu ai gustat cu adevărat niciodată, de altfel istoria este plină de malformaţii majore apărute din cauza unor evenimente imaginare, îmi amintesc doar de călătoriile vechilor corăbieri că bântuiau oceanele ca nişte fantome căutând Tera Incognita ori de confuzia unui general francez ce a condus la înfrângerea de la Waterloo, mă simt ca un intrus uitându-mă la cer, scanând distanţele uriaşe dintre stele, care ar fi şansa să fiu izbit de un meteorit la oră atât de târzie şi de la o distanţă atât de mare, probabil sub unu la sută, un mare doctor dintr-un spital situat undeva în apropierea portului din Constanţa, aşa mi-a spus, privindu-mi plin de reproş mâna înnegrită de un puroi lacom ce urca nesăţios pe vene până aproape de umăr, ai avut noroc băiete, dacă mai întârziai o zi trebuia să-ţi tăiem mâna, de ce mama dracului ai întârziat atât, trebuie să te operez pe loc, soră, bisturiul, mâna întinsă, nu te uita, eram fericit însă, prea fericit pentru că o să mai am mâna dreaptă, dacă se poate înţelege acest fel de fericire, vedeam penseta cum smulge cocoloaşele de sânge ca nişte talismane de ambră, şi nu mă puteam abţine să nu zâmbesc, totul era atât de ireal încât să privesc mişcările meticuloase ale medicului era o provocare continuă, câteva tuburi de dren pentru bucăţelele tăiate din mâna mea, anesteziată şi molatică, un salon ascuns sub o spoială albăstrie unde câţiva marinari cu pavilioanele în carantină trăgeau zeloşi din ţigări exotice, cum ar veni am început operaţia de undeva din cer, de deasupra mării şi m-am trezit printre versete cu Allah, scrâşnete de oase, aproape de miezul durerii, marile religii ale lumii susţin că gândurile sunt lucruri, dincolo de ţinuta rigidă a cuvintelor există locuri de unde poţi să pleci tot timpul, aşa era şi profesorul Sanovici, cu biblioteca lui doldora de cărţi preţioase, rar împărţea cu cineva fabuloasa lui utopie, era nepotul unui cunoscut deputat liberal, avusese o copilărie fericită, undeva pe dealurile Muscelului, într-o vilă situată pe o coastă de deal, sub o pădure, hoinărea până în vârful dealului unde era un lac, în mijlocul unui pâlc de pini, şi privea în depărtări, când au ajuns comuniştii la putere era deja un adolescent, sigur impregnat de naivitate dar dispus să lupte „pentru rege şi ţară”, nu peste mult timp însă regele cu suita sa au fost urcaţi frumos într-un tren şi alungaţi din ţară, iar jivinele burgheze au fost evacuate din casele naţionalizate, unele au ajuns direct în stradă, aşa şi studentul din anul întâi de la istorie, dormea în staţii de tramvai, în ganguri ori pe băncile din grădina publică, era tânăr însă, înţelegeţi dumneavoastră, mirosea a verde primăvară, în ’52, speranţele nu apucaseră să se risipească, nu se poate să fim abandonaţi ca nişte câini de pripas, o prietenă de la facultate i-a găsit un loc într-o cameră mică, foarte mică de pe strada Bucuriei, profetic nume, nu, cu acoperişul ţuguiat, exact ca la casele boşimanilor şi era acolo un pat îngust de scânduri pe care era pusă o saltea subţire umplută cu fân, când ajungea acolo seara târziu, trebuia să-l împartă cu alt chiriaş, acesta dormea însă dus iar dimineaţa pleca foarte devreme, n-a schimbat niciodată nicio vorbă cu el, în agitaţia sa echilibrată se tot întreba mulţi ani, după ce mai ajunsese şi pe la Jilava, oare lângă cine am dormit, Doamne, o fi fost un asasin, un bun samaritean, din fericire nu trebuie neapărat să vorbeşti ca să-ţi exprimi opiniile, surdomuţii ştiu foarte bine asta, sunt o vitrină minunată a naturii umane, fără să mă încăpăţânez să fiu un regizor al realităţii mele cred că bunătatea se învaţă, un om inocent, care nu ştie să mintă, este condamnat în orice societate, respins cu brutalitate, asta era constatarea unui doctorand în psihologie ce studia atingerea nivelului optim de răutate, ca valoare pedagogică certă, în fine, aici îmi permit să am o rezervă, nici nu cred că ai cum să studiezi aşa ceva, Clara, fosta mea prietenă, visa să devină o expertă în relaţii, în tehnici de cucerire şi se pare că tocmai a reuşit să facă ceva în sensul acesta, doar după ce m-a înşelat cu un motociclist german deasupra căruia şi-a exersat jocurile seducţiei, am vrut să văd cum e să fii agăţată, mi s-a confesat tristă, acum s-a mutat în Franţa, şi-a dezvoltat propria afacere bazată pe principiul că secretul succesului masculin nu se limitează la simpla chimie, care uneori pare un pod mult prea îndepărtat, ci la încrederea interioară şi abilitatea de a iniţia o conversaţie, interesant, nu, deoarece mulţi bărbaţi singuri sunt anxioşi, se tem să înceapă o discuţie cu o femeie, ba mai mult, sunt convinşi că acelea care arată diavolesc de bine sunt nişte curviştine ce nu vânează decât maşini cu mulţi cai putere, conturi grase şi riviere de lux, spre suprema satisfacţie a bărbaţilor arătoşi, acei Don Juani înăscuţi, marţafoi sadea plini de tupeu care ajung rapid la proba patului, cu buzunarele întoarse ostentativ pe dos, da, superficialitate şi suficienţă la ce altceva mă puteam aştepta, într-o lume a dezordinii ca în cea în care trăim noi, adevărul după care bâjbâim bezmetici şi năuciţi trebuie trăit, citit, aprofundat şi scris cu un picior în lumea asta şi cu un picior în lumea de dincolo, nu râdeţi, ceasul din mine ticăie nervos amintindu-mi povestea franţuzului fascinat de vechile sate româneşti şi care odată, întâlnindu-se cu un cioban undeva pe povârnişurile munţilor nu s-a putut abţine să nu-i amintească, într-o limbă cariată, că americanii, cei atât de aşteptaţi să alunge ruşii ce se plimbau ca nişte învingători cu Volgile prin ţară, au ajuns, culmea, pe Lună, în loc să se mire moşneagul, altminteri destul de viguros pentru cei peste şaptezeci de ani ai săi, l-a întrebat senin dacă aceştia s-au întâlnit cumva cu Dumnezeu, o nu, a ţâşnit răspunsul, nici vorbă, atunci n-au nicio haznă, a concluzionat adânc şi senin moşul şi s-a întors la oile lui, preocupat de faptul că se apropia seara şi nu găsise încă un loc de înnoptat, mare pricopseală, să cauţi urme de lumină, hăt, la dracu’ în praznic, când de fapt poţi să le găseşti colea, lângă tine, uneori ajungi să te simţi ca un intrus doar uitându-te la cer, şoptind „mi-e teamă ca lumina Ta să nu mă mistuie, spendoarea Ta să nu mă orbească”, atunci când parcă încerci să furi ceea ce îţi este oferit, Dumnezeu nu este un negustor cu obrazul acoperit de un strat gros de cenuşă nici hârtia cu turnesol ca să poţi colora cum vrei violul, mergem mai departe, ne uităm la cer şi cerul se uită la noi, ţinându-ne de mână ca două păsări care s-au născut în colivie, de multe ori mă gândesc la o femeie confundând-o cu un lucru ce n-are nimic în comun cu o femeie, mitul se deghizează, îi place să joace feste, apoi mă trezesc lac de sudoare, într-un pat străin, iar prima imagine ce se derulează în faţa ochilor este aceea a unui gândac de bucătărie ce pregăteşte turnire pe uşa frigiderului, o pâine veche şi un pateu început acum trei zile, deschid geamul cu ochii împăienjeniţi de fatalisme mici, arunc o privire scurtă spre garajele din spatele blocului unde beţivi fac pişu pe gard, câteodată îmi doresc să am ca la computer un buton „reset”, uitarea este o victorie, o binefacere superbă, de ce să nu beneficiez de ea, cu Ioana eram coleg de cenaclu literar şi ne-am apropiat după ce a avut un eşec cu primul director, probabil simţea nevoia unei păreri masculine despre ce i s-a întâmplat, apoi prietenia noastră a încetat, într-o seară de noiembrie când fără un cuvânt, în timp ce mergeam pe stradă s-a arcuit brusc pe vârful picioarelor şi m-a sărutat pe buze, nici nu ştiu cât am apucat să-i răspund deoarece a luat-o la fuga, desi ţineam mult la ea nu o puteam vedea ca pe o iubită, pe vremea aceea mă îmbrăcam în blugi pe care-i dădeam cu praf de cărămizi ca să arăt ca un hipiot, beam şliboviţă cu tot felul de muieruşti boeme într-o umezeală crâncenă şi tâmpă de cameră de cămin şi recitam Esenin şi Villon, dorinţa de libertate e un instinct mai ales într-o ţară aşa de închisă, lumea crăpa de flower power, a părut a înţelege, dar timpul mi-a demonstrat că nu, când am descoperit cum dăduse note informative despre întâlnirile noastre, unor securişti flegmatici ce-mi urmăreau dubioasele escapade, din patriotism, o chestie fistichiu ambalată sau poate pe bani, nu pe buline ori bomboane, ce mai contează, totul s-a mutat acum printre fotografiile îngălbenite din albumul vechi, aşa cum mama împletea de ziua morţilor cununiţe de flori pe care le arunca pe rând în apa înroşită de amurg, florile alunecau la vale în timp ce mama făcea semnul crucii de trei ori şi şoptea o rugăciune numai de ea ştiută, uneori nu încetăm să căutăm ceea de fapt n-am pierdut niciodată, spălaţi de culori şi miresme care ne ameţesc ne construim adesea nefericirea printr-o dorinţă prea mare de fericire, nu e o lume reală ci una imaginară dar care este oare graniţa dintre adevăr şi iluzie, există cu adevărat sau nu, Ioana era fiica unui general în retragere, îi plăcea mult să se îmbrace în mov şi când ne-am cunoscut, era boboacă în anul întâi, la arhitectură, „toată viaţa eşti dresat să fii prost” îi explicam prietenului meu Emanuel, când boc, ne-am ciocnit în piaţeta universităţii, acum nu că nu mi s-ar mai fi întâmplat asta, dar cum aveam în mână o muzicuţă marca Hohner, aceasta s-a rostogolit zgomotos pe jos, marfă preţioasă, ce mai, dinainte de război, m-am aplecat şi înşfăcat-o pe loc în timp ce mă privea contrariată, ţi-o fac cadou, ca să te înveselesc puţin, i-am spus cuprins de o generozitate suspectă, mă privea cu un zâmbet abia schiţat, departe de şabloanele de toate felurile în materie, am plecat apoi împreună lăsându-mi prietenul năucit, ştiai că Regina Maria a refuzat ca la moartea ei să se poarte negru, a ales movul drept culoarea de doliu, hotărât lucru şi nu mai văd nici un motiv să mă îndoiesc de bunurile gusturi ale Reginei, culoarea, carnea plăpândă a simţurilor, şi când nenorocita asta de singurătate ne trage de mânecă şi ne spune că de fapt suntem altcineva, rămânem uluiţi de propria noastră vulnerabilitate care ne va duce negreşit în groapă, aşa că ne agăţăm tot timpul de ceva, ca de nişte bule din care ies amintirile, precum în benzile desenate, uneori amintirile se numesc minuni, dar pentru asta trebuie să le eliberezi, nu să le iubeşti neîmărţite, doar aşa îţi poţi birui sila asta de lume, periodic trebuie să te purifici pentru a o putea lua de la început.