andreica Ce l-a apucat pe Alexandru în bună dimineaţă să-mi vorbească despre destin, nu ştiu, poate de la răspunsul meu la întrebarea lui: ,,Ce mai faci vecine? ”
  – Aş face eu, dar nu am cu cine. Toate m-au părăsit, răspund eu, mai mult pentru a-mi păstra secretele.
    Noi nu suntem stăpânii lumii - mă povăţui Alexandru, vecinul, stând pe banca din faţa blocului unde ne oprisem o clipă cu plasele de cumpărături dis-de-dimineaţă, neavând timp pentru bălăcăneli în apartamente. Ar fi o greşală să credem asta. Am crezut de foarte multe ori că îmi dirijez destinul, dar m-am amăgit, tocmai el mergea înainte solicitându-mi noi încercări ce trebuiau urmate, ca apoi să constat că de fapt acesta era destinul.  Cu acest gând încep viaţa în fiecare dimineaţă – continuă Alexandru -  şi îi cer îngeraşului meu păzitor să aibă grijă de mine, să mă înveţe să fac bine şi mai ales să gândesc bine, îmbrobodit şi el să-mi arate comportamentul lui de creştin. Îl ascult tăcut fără să întrerup prelegerea lui. Cu acest gând şi cu semnul crucii ce m-a învăţat mama de mic, şi mi-ar veni greu să mă despart de această practică, de altfel eu sunt o fire extrem de conservatoare, mă despart foarte greu de principiile mele pentru care trebuie să spun am făcut eforturi însemnate să ajung la ele, pornesc în fiecare zi la muncă şi la alte treburi obligatoriu.


    La biroul de lucru aveam de transcris câteva surse bibliografice pentru realizarea unei cărţi, când printr-un un telefon primit în pragul amiezii, o cunoştinţă m-a rugat s-o însoţesc la ţară unde avea de văzut o casă pentru cumpărare, bineînţeles cu maşina mea, oferindu-se să plătească ea cheltuielile de transport. Trebuia să fiu şi un fel de recenzor la calitatea imobilului. Am acceptat ideea marcând şi eu o ieşire la ţară după o dimineaţă de lucru la calculator. În scurt timp deveni partenera mea din dreapta şi mă pune la curent cu sondajele ei făcute în acea dimineaţă din presa locală şi s-a decis să viziteze o localitate la vreo douăzeci şi cinci km faţă de oraş. Răzbeam să ieşim din aglomeraţia oraşului şi la o cotitură spre dreapta urma un drum mai liber pentru a accelera viteza nestingheriţi. În cotitură o domniţă făcea insistent cu mâna că vrea să meargă şi ea în direcţia noastră. Cum deplasarea era suportată de pasagera din dreapta am ezitat să decid dacă opresc sau nu, totuşi în fracţiunile acelea de secunde care pot fi atunci când trebuie să iei o decizie unică, am tras mai spre dreapta uitându-mă la domniţă dacă mai insistă, fără să observ că în faţă pe dreapta erau parcate maşini cu spatele la şosea, maşina în care eram cei doi, eu şi prima însoţitoare, trecând razant pe lângă maşinilor parcate. Am înmărmurit, aşteptam bubuitura, nici nu puteam evalua ce distanţă a mai rămas între maşini, am scăpat prin minunea îngeraşului meu, doar el m-a ferit, cu gândul ce era să-i fac pasagerei din dreapta, noroc că ea nici nu a realizat neatenţia mea, am oprit mai mult de frică pentru a face o respiraţie în afara şoselei. Cu gândul la îngeraş îmi revin, şi cu aer de stăpânitor pe situaţie, deschid uşa din spate a maşinii pentru noua pasageră, o poftesc cu noi de parcă pericol nu ar fi fost. Îmi reiau locul la volan pentru a urmări şi starea pasagerei din dreapta. Nimic. Aceeaşi tăcere. Abia apoi mai prind curaj şi o întreb pe noua venită unde doreşte să călătorească. Drumul se rezuma la a doua localitate.
    • Nu am fost demult acolo, ce mai e nou prin sat – mă adresez noii venite, mai mult pentru a nu arăta emoţiile şi gândurile de care încă nu scăpasem 
    • Toate vechi, linişte multă, oameni puţini
    • Dar eu caut acolo o casă pentru cumpărat. Noua pasageră zâmbeşte
    • Toate sunt dărăpănături şi foarte scumpe, veni răspunsul, e mai mare cheltuiala pentru demolat decât de construit ceva. Motivul ar fi apropierea de oraş, dar ea nu împărtăşeşte această variantă. Eu şi soţul meu am avut noroc că am primit un teren de la bunici pe care am construit o casă  nouă
-     Deci eu nu am nicio şanşă, nici la teren nici la casă mică
      Pasagera din dreapta, se destăinue că îi place localitatea, că primăvara vede mult liliac înflorit de culori diferite, e singura localitate de acest fel cu grădini înfloritoare la stradă
      O întreb pe noua pasageră dacă ştie ceva despre istoricul localităţii. A rămas blocată, nici nu visase la aşa ceva, nu ştia nimic şi nici nu o interesa aşa ceva. I-am spus eu câte ceva şi mirarea  ei a fost evidentă. Părinţii nu îi vorbise niciodată de aşa ceva. Drumul curgea acum prin sat, schimbările erau evidente
    -  Dar cine sunt cei ce au construit aici vile – continuu discuţia
    - Unii sunt procurori, alţii medici, alţii psihologi, alţii lucrează în străinătate, îmi spune pasagera de ocazie. Am înghiţit în sec nedorind să aduc în discuţie metodele procurorilor, avocaţilor, judecătorilor de a face bani, dar trebuie să acceptăm că destinul e destin, nici aceştia când s-au pregătit pentru profesie nu au ştiut cum vor face bani în profesia lor, sau ce vremuri vor veni.
     Pasagera nouă mă rugă să opresc în sat la o poartă albă, drăguţă, zicea ea unde au construit ea cu soţul o noua casă. La vederea porţii i-am spus că dintr-un salar de profesor nu se poate construi aşa ceva
    - Nu, sigur că nu, dar soţul meu este distribuitor de confecţii şi câştigă ceva mai bine. Mi-a întins o sumă de bani pentru transport, i-am explicat că nu primesc aşa ceva şi că le doresc sănătate. Ca recompensă am fost învitaţi când avem timp să le facem o vizită după un buchet de flori. Gest apreciat ca de la profesor la profesor. Înaintăm prin sat. Pe stânga vedem un anunţ ,,Casă de vânzare”, oprim, sunăm la numărul de telefon afişat, într-adevăr preţul era mult peste ce era acolo. Nu e o afacere bună, mă exprim eu, mergem mai departe. Intrăm într-o pădure care despărţea două lumi, parcă lumea civilizată şi lumea ce hiberna molatic. În satul următar cu nume de reminiscenţe tătare nu am văzut nimic ce ne-ar fi putut interesa. Avansăn înspre zona de dealuri aproximativ optsprezece kilometri de oraş într-un sat nu prea vizibil am observat un teren de vânzare, am sunat imediat pentru informaţii. Da, era o variantă dar nu ne-a plăcut localitatea. Mai departe la poalele muntelui de fapt unde era ţinta noastră căutăm imobilul găsit la mica publicitate. De la vecini aflăm că proprietara locuia în altă parte la o cunoştinţă. Ne întoarcem, găsim gazda ce stătea într-o locuinţă amanetată în curte la un nou proprietar.  Proprietara manifestă dorinţa de a ne arăta casa şi dependinţele dar să aşteptăm puţin până vine noul stăpân acasă, era vorba de câteva minute, drept pentru care am decis să mai pierdem timpul în uliţă, satul fiindu-mi destul de cunoscut. Suntem observaţi de un cunoscut din copilărie care nu mai conteneşte cu laudele la adresa mea. Momentan nu am bănuit care era scopul laudelor şi am acceptat ca atare. Dar de fapt ele sau terminat cu rugămintea de a fi ajutat cu ceva bani, sigur că am amânat aprobarea divagând spre alte discuţii. Apare gazda să plecăm la casa de vânzare, individul nici una nici alta văzând că nu au efect laudele se oferă că vrea şi el să ne însoţească cu maşina unde am fost obligaţi să ascultăm un recital angajându-se că dacă vom lua casa el o să facă tot ce trebuie pe lângă casă. Ajunşi la casă am constatat din nou un preţ prea mare pentru cum arăta casa prin interior, am convenit că vom mai analiza preţul şi vom reveni, dar ţiganul pentru că din acea categorie făcea cunoştinţa noastră insistă într-una pentru cerşit bani, abia cu ajutorul proprietarei am reuşit să scăpăm de insistenţele lui. Ne continuăm drumul de-alungul depresiunii spre alte localităţi şi împreună cu pasagera din dreapta, cumpărătoarea, ne spunem că asta te aşteaptă dacă vrei să locuieşti la ţară. În multe sate au rămas doar oameni simpli şi săraci trăind în felul acesta, şi odată localizat într-un nou sat nu scapi de ei pentru diferite interese, totdeauna lor le lipseşte câte ceva şi vin să ceară, am un prieten la ţară în altă localitate, a ajuns să locuiască cu poarta încuiată tot timpul. Oprim în satul de mai sus la preot având ceva probleme mai vechi cu el, îl remarc în grădina parohiei, promit pasagerei doar câteva minute de lipsă. Cobor, salut preotul şi îi solicit o întrerupere a lucrului pentru câteva minute.  Stând de vorbă cu preotul, apare maşina primarului trecând cu viteză moderată cercetând discuţia noastră dar fără un gest de salut în direcţia noastră. Observăm împreună comportamentul şi trecem cu vederea. Nu a fost pentru mine o mirare sau de neaşteptat lipsa salutului primarului pentru că aleşii după ce sunt aleşi uită de la ce nivel au pornit, dar imediat apare maşina viceprimarului, acesta văzându-ne opreşte maşina şi cu o atitudine pretenţioasă trage geamul şi salută, nici gând să încerce o preocupare de a coborî din maşină şi a se apropia de preot pentru o strângere de mână şi cu un aer superior intră în conversaţie. Văzând această atitudine preotul s-a apropiat de maşină pentru a salva el grandomania vicelui. Neacceptând acest comportament din partea vicelui, nici din partea preotului m-am îndreptat spre maşina mea salutând de la distanţă şi am plecat cu maşina şi pasagera mai departe cu riscul că nici gestul meu nu era de apreciat. Pasagera din dreaptă se informă ce am discutat cu preotul şi cine era cel cu maşina. A observat retragerea grăbită. 
 -  Cu preotul, aveam nevoie de o informaţie privind sectanţii din sat şi pastorul lor. Pastorul sectanţilor stă aici mai la deal trebuie să mergem să vorbim şi cu el. Cu vicele, că el era grozavul cu maşina, nu am fost de acord cu purtarea lui şi nici cu a preotului care a plecat umil la maşină mai ales că noi eram doi şi meritam respectul de a coborî şi a da mâna dacă dorea să intre în discuţie, aşa că eu am luat decizia de a pleca
 – Dar de ce crezi că preotul a fost umil, poate doar elegant: ,,Cel mai deştept cedează”
 – Dar cred că e vorba de umilinţă şi altele, privilegiile obţinute de la primărie, sponsorizările, etc
 – O fi vorba de respectarea vreunui citat din Biblie sau ,,capul plecat nu îl taie sabia”, mă pară pasagera
 - Cred că şi mai mult. Credincioşii sunt puţini, preotul e tânăr, are nevoie de susţinere, e prea devreme pentru a se retrage într-un statut independent precum alţii care au mai adunat câte ceva
 – Eşti prea rău
       Pe pastorul sectanţilor l-am găsit reparând un tractor la uliţă. Cu scuzele de rigoare am purtat discuţia cu el aflând ca de fapt nu frecventează Casa Domnului decât vreo cincisprezece persoane  
   - Preotul mi-a vorbit de vreo şaizeci de persoane
   - Nu, doar cincisprezece - repetă pastorul
   - Doar am vrut să mă documentez mai sigur  - mă scuz eu
Fără să dau în vileag scopul traseului nostru, am întrebat dacă în zonă mai la deal ar fi vreo casă de vânzare
    - Mai demult au fost dar acum nu ştiu să mai fie, ce au fost, au fost luate de către ţigani la preţuri de nimic. Câteva case care au mai rămas nelocuite, nu le mai vând oamenii, sunt mulţi plecaţi în străinătate, poate se vor întoarce cândva să locuiască aici din nou
       Însoţitoarea mea, pasagera, cumpărătoarea, schiţă un gest de nemulţumire socotind efortul deplasării fără a fi reuşit. Reluăm traseul după o strângere de mână cu pastorul. La intersecţia de drum ce ne apare, marcat de tăcerea şi gândul pierdut al pasagerei încerc o propunere
  - Ştii ceva, hai să mergem după ciuperci. Partenera zâmbi, virez spre stânga.