Raiul FlorilorNu demult de tot, mult mai încoace s-a întâmplat ce am eu a vă spune, dragi copii în această poveste, cu și despre flori.

La o margine de sat, adumbrită de o pădurice de fagi, se afla o căsuță, parcă desprinsă din lumea basmelor. Pereții văruiți în culoarea cerului, prispa îngustă, ferestrele mici, la care se zăreau perdeluțe din bumbac alb, lucrate de mâini harnice și pricepute, ușa înfundată de la tindă, acoperișul țuguiat, bătut în șindrilă, coșul înalt pe care se furișa fumul pe timp de iarnă, toate acestea îi dădeau un aer... mirific.
      Lângă casă, se afla o aplecătoare, sub care era improvizată o bucătărie de vară, cu toate cele necesare, ce-i drept, specifice timpului și locului, dar în care ordinea și curățenia erau personajele cheie.

În spatele și în lateralul ei, era atât de multă iarbă, încât vara, curtea era o oază de verde liniștitor, iar iarna, iarna când ningea, parcă o mare de alb se revărsa în ea, spre bucuria copiilor, care se bulgăreau cât era ziua de mare, și parcă tot nu le ajungea! Însă, cea mai frumoasă priveliște din curte, pe timp de vară, o reprezenta mica grădiniță de flori din fața casei. Mai era și grădina de zarzavat, dar aceasta, comparativ, era o mică... cenușăreasă!



Cum spuneam, căsuța era așezată în marginea satului, dând astfel posibilitatea de a fi admirată de către toți cei care intrau și ieseau din sat. Și nu erau puțini! Despre frumusețea acestui loc, se dusese astfel vestea până departe, spre faima satului și mândria locuitorilor. Căci căsuța, ca și curtea erau un fel

de...muzeu sătesc, consevate astfel să redea simplitatea și frumusețea satului de altădată. Până și în interior, totul rămăsese neschimbat, așa, ca pe vremea celor care orânduiseră toate cele.

Noii locatari, descendenți ai acestora, mari iubitori de tradiții, de frumos și de natură, căutaseră pe cât posibil să trăiască în armonie cu ele, insuflându-le până și copiilor această dragoste, căci aceștia, aveau doi copii, pe numele lor, Ioana și Alexandru, botezați după înaintașii lor, întemeietorii acestei gospodării.

Fetița mergea la școală de ceva anișori, fiind o codană de toată frumusețea. Alexandru, făcuse cunoștință cu școala, numai de doi ani, dar în timpul liber, era mereu preocupat de câte ceva prin curte, răscolind deseori printre vechile lucruri de sub șopron.

Ioana, pe lângă faptul că era o elevă silitoare, cu rezultate bune la învățătură, era pasionată și de lucrul de mână, deprinzând astfel, de mică, tainele cusutului, ale croșetatului, ale împletitului, făcându-le pe toate cu mare drag și pricepere. Nu de puține ori, așeza câte un țol vechi pe iarbă, la umbra viței de vie, sub bolta de lângă gard, ori în fața casei, printre straturile de flori, sau pe prispă, dacă vremea era ploioasă și nu-i permitea să stea afară să lucreze, ori iarna, lângă soba caldă, după ce își îndeplinea obligațiile impuse de statutul de elevă, bineînțeles.

Uneori, spre surprinderea trecătorilor, își lua lucrul și ieșea pe băncuța de la poartă, atrăgănd iute priviri curioase și laude bine meritate. Nu-ți era dat să vezi la tot pasul așa ceva!

Când s-a întâmplat însă ceea ce am a vă spune, era într-o minunată zi de vară, mai la amiază, când soarele trecuse de ceva timp peste coama casei, umbrind astfel micuța grădiniță din față. Ioana își așternuse țolul într-un loc gol dintre straturile de flori, și se apucă de împodobit o pânză de in topit, țesută în război, ce avea în curând să devină o mândră ie, pe care fetița așeza în mii de puncte colorate, toate florile de pe pământ! Era ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.

Era o muncă migăloasă, care cerea multă atenție și concentrare. Cosând, Ioana își muta din când în când privirea pe florile din preajma ei, apoi privea lung la cele pe care ea le cosea cu atâta pasiune, și zâmbea. Era peste poate de mulțumită: florile pe care le cosea, erau aidoma celor din jurul ei. Câtă frumusețe! Și ce miros îmbietor, mai zise ea și rămase pe gânduri. Nici nu și-a dat seama când a lăsat lucrul, s-a întins frumușel, a pus mâna sub cap, și a adormit, îmbătată de miros și scăldată în culoare.

Imediat, un vis o cuprinse în brațe și o purtă prin lumea florilor.
     Cât cuprindea cu ochii, Ioana nu vedea decât flori. Multe, multe, flori, iar deasupra lor, seninul cerului. Nu mai văzuse niciodată atât de multe flori adunate într-un singur loc! De la cele mai mărunte, până la cele mai înalte, de la cele mai colorate, până la cele albe, lipsite de culoare, de la cele mai frumos mirositoare, până la cele fără de miros.

Auzise multe legende despre flori, cunoștea multe din tainele lor, precum știa și faptul că maestuosul crin este desemnat a le fi rege. Era oare adevărat? El era rege iar celelalte flori, aveau fiecare atribuțiile lor la... Curtea Regală? Oare acolo se afla ea? Era un bun prilej de a afla!

Făcu ochii roată prin prejur, și îl căută din priviri. Un crin mare, trona în mijlocul florilor, aruncând în jur miresme îmbătătoare. Ioana, rugă visul să o poarte până lângă el. Acesta, ascultător, o purcese într-acolo.

- Bine te-am găsit... Majestate!, i se adresă fata.

- Bun venit! Ce vânt te-aduce în Împărăția Florilor?, o întrebă crinul.

-Așadar, este adevărat? Tu ești regele florilor?, mai întrebă ea.

-Mda, așa se zice. Dar e doar o legendă. Ce-i drept, mă onorează, dar mă și mâhnește în același timp. Eu nu m-am considerat niciodată mai presus de celelalte flori. Din contră, le-am admirat întotdeauna coloritul și mirosurile. Uite, acum că ai întrebat, am să-ți dau un răspuns mai... altfel. Ascultă, iar apoi, să-mi spui părerea ta personală!

 




„Mai sunt multe flori pe lume, cu miros îmbietor,

Dar se spune despre mine, cum c-aș fi regele lor.

Ia privește garofița, uite-o colea pe un strat,

Și-ai să vezi atunci, fetițo, că nu e adevărat!

Fiecare floare-n parte, e regină-n felul ei,

Una este mai frumoasă, alta miroase cât trei.

Dacă nu le-a dat culoare, le-a dat Dumnezeu miros,

Privește în jurul tău, să vezi cât e de frumos!

De le-aduni într-un buchet, ai să vezi atunci și tu,

Raiul pe pământ îl dau, culoarea și mirosu!"

 

Ei ce zici? Așa este că am dreptate? Nu am cum să-mi arog eu acest... titlu.

Fetița rămăsese pe gânduri. A dat să spună ceva, dar chiar atunci, mama ei a strigat-o:

- Ioana! Ioana, unde ești? Vino, am scos plăcinta din cuptor!

Auzindu-se strigată pe nume, se deșteptă din somn, se ridică în capul oaselor, și răspunse:

-          Sunt aici, în împărăția florilor. Vin imediat!

Parcă speriată de cele rostite, Ioana sări în picioare, se întoarse și căută cu ochii crinul. Căci printre multitudinea de flori, în grădinița lor, se afla un crin cu petale bogate, de un alb imaculat, și miros...

Ocoli cu grijă celelalte flori și merse până lângă el, zicându-i încet:

-N-am apucat să-ți dau răspunsul, dar ți-l dau acum. Ai mare dreptate. Nu fiecare floare în parte, ci toate la un loc, alcătuiți o... simfonie de culoare și miros, o simfonie ale cărei acorduri nu se pot percepe decât în Împărăția Florilor. Cât mă bucur că am o bucățică din această împărăție, la picioarele mele. Grădinița mea, este un colț de Rai, așadar, Rai pe care eu l-am imortalizat pe această bucată de pânză, din care am să-mi fac o ie, și am să o port cu mare drag. Iar acest vis, nu-l voi uita niciodată!, mai zise Ioana și strânse cusătura la piept, după care porni spre bucătărie.

- Hmm, ce frumos miroase plăcinta, și ce culoare frumoasă a prins! Dar nici un miros, și nici o culoare nu se compară cu cea a... Raiului de pe pământ!

- Ioana, ce spui acolo? Nu înțeleg!

- Raiul Florilor, mamă, mica noastră grădiniță. N-ai observat? Ce culori și ce mirosuri? Și să-ți spun un secret: nu crinul e Regele Florilor, ci fiecare floare în parte e regină. Iar eu, când o să îmbrac această ie, o să mă simt ca o regină! Regina Florilor, sună interesant, nu?, mai zise Ioana, și râse cu poftă, molipsind-o și pe mama ei!

Aceasta o îmbrățișă pe fată, o sărută pe frunte, apoi privi în jur.

- Ai dreptate, Ioana, curtea și căsuța aceasta, alcătuiesc un colt de Rai. Nu regret nicio clipă faptul că ne-am mutat din casa cea mare din centrul satului.

- Nici eu, mamă. Dacă v-a trebui vreodată să plec de-aici, mă voi întoarce cu drag, ori de câte ori voi avea prilejul.
Aici mă simt... acasă. Aici, înconjurată de... veșnicie!

Căci dragii mei copii, se spune că ,,veșnicia s-a născut la sat". Cel mai probabi într-o căsuță, desprinsă parcă din lumea basmelor, înconjurată de... Raiul Florilor!