Daniel LucaAbstract. The slum is the very proper area for diseases to appear or worsen, irrespective of the physical or psyhical shape they occur, as one may find out from the following novels:. The  Pit, by Eugen Barbu, Clovns and People, by A. Iosefini and P. Pintilie, At The Outskits of the  City, by Al. Simion, The Buoy  by Marcel Păruș and The Boy from Bucharest, by Al. I. Ștefănescu. The consequences are often serious, with the foreseeable end – the death, for most of the cases being also the outcome of an improper treatment, as well. Moreover, we may say that the periphery is a disease in itself, an example of suffering.
Key words: slum, periphery, novel, disease.

    Introducere. Boala ca situație epică nu poate lipsi din romanul românesc al periferiei, indiferent de perioada în care acesta a văzut lumina tiparului, nefăcând excepție nici cel dintre anii 1946-1989. Este prezentă atât boala ca suferință fizică (infirmatea, oftica etc.), cât și psihică (nebunia). Pe de altă parte, chiar și mahalaua în sine este o adevărată maladie. Pentru o analiză mai concludentă, ne-am oprit asupra a cinci romane: Eugen Barbu, Groapa (1957); A. Iosefini, P. Pintilie, Paiațe și oameni (1958); Al. Simion, La marginea orașului (1962); Marcel Păruș, Geamandura (1974) și Al. I. Ștefănescu, Băiat de București (1976).


    Studii și metode de cercetare. În lucrarea de față vom pleca de la următoarele studii: Istoria literaturii române de Dumitru Micu, Volume de proză de Dumitru Micu, Un prozator inegal de Valeriu Cristea, A. Iosefini și P. Pintilie, Paiațe și oameni de Lector, Istoriile periferiei de Georgiana Sârbu, Un roman al adolescenței de Paul Dugneanu, utilizând ca metode de lucru observația, analiza comparativă și istorică a romanelor menționate anterior.
Boala. În romanul Groapa de Eugen Barbu, lumea celor avuți (Stere Drăgănoi, negustorii, Bică-Jumate) se suprapune peste a celor năpăstuiți și a hoților din mahalaua Cuțaridei din București. În prim-plan se află setea de înavuțire a lui Stere și dorința lui Paraschiv de a deveni starostele tuturor hoților din București, presărate cu întâmplări amoroase.
Acțiunea romanului Paiațe și oameni de A. Iosefini și P. Pintilie se desfășoară în jurului anilor 1900 și îl are în centrul său pe Aurel Baciu, din mahalaua Comorofca a Brăilei, care, orfan, pornește la drum spre a-și împlini visul: artist de circ. Trece prin Buzău, București, Giurgiu, spre a rămâne în Constanța, angajat la circul „Fracatti”. Însă autorii nu reușesc să fructifice cu adevărat viața bâlciului de altădată, după cum notează și Lectorul: „Viața dramatică dusă în trecut de «bâlceni» și oamenii de circ, unii crunt exploatați, toți hărțuiți din loc în loc de spectrul foamei, ar fi putut face obiectul unui roman inedit și interesant” (1958, p. 3).
Privitor la romanul La marginea orașului de Al. Simion, în orașul nenumit de lângă râul Bîrnos, între anii 1935-1940, muncitorii de la fabrica „Bradul” se organizează și au revendicări salariale.
Acțiunea romanului Băiat de București de Al. I. Ștefănescu se desfășoară într-un orășel de lângă Râul Repede, după naționalizare, băiețelul Ulpin Adivaratu fiind liantul dintre diferitele întâmplări de viață, dragoste și moarte ai căror eroi sunt locuitorii de la marginea orașului, dar și cei de pe Strada Mare. Totuși, viața copilului Mitu e narată într-o liniaritate nedorită, după cum remarca și Dumitru Micu („Deloc ieșită din comun, biografia personajului nu traversează epoca fără a reflecta, desigur, intermitent, frânturi de existență istorică” -1977, p. 10) ori Paul Dugneanu („...nu creează o psihologie diferențiată în funcție de vârstă, Mitu rămânând același la 5 ca și la 15 ani” – 1976, p. 2).
În Geamandura  de Marcel Păruș, după cum reiese și din titlu, este vorba despre cartierul Geamandura din orașul port la Dunăre, Brăila (nenumit în text), care se transformă, încetul cu încetul (1950), cu ajutorul celor stabiliți aici, într-un loc mai sigur (prin îndiguiri) și mai bun pentru locuit (se introduce apa, se construiesc blocuri). Despre acesta, Valeriu Cristea afirmă, pe drept cuvânt, luând în calcul aranjamentul deficitar, că este „...inegal, înregistrând după «căderi», «urcușuri», desfășurându-se în valuri” (1974, p. 10).
Boala de plămâni, oftica, ale cărei urmări sunt dramatice (lipsește doar în romanul Paiațe și oameni), este cel mai des întâlnită. O stare de normalitate, într-un mediu ostil, deloc propice viețuirii, cum este mahalaua.
Suferința este foarte bine surprinsă în romanul Băiat de București: „...ea tușește, se îneacă, apoi lăcrimează, și-n cele din urmă, spune: - Mă omori! (...) Credeam că ești mai bun, pentru că ești mai mic. Dar ești și tu rău. (...) Ești hoț. Ești mincinos. Măgarii ăilalți sunt mai mari, sunt nesimțiți. Tat-tu îmi scoate sufletul. Voi toți mă omorâți” (1976, p. 19). Astfel, necazurile inerente din viața unei familii, discuțiile în contradictoriu ori acțiunile nesăbuite nu fac decât să agraveze boala, mama lui Mitu nefăcând excepție. Doar moartea mai poate înfrumuseța chipul suferindei, ștergând cu buretele urmele bolii: „Mitulică se uită la mama: e foarte frumos pieptănată, și roșie în obraji și pe buze, de mult n-a mai văzut-o așa!” (Ștefănescu, 1976, p. 42).
Același sfârșit inevitabil îi așteaptă și pe suferinzii din Groapa, în floarea vârstei: gunoierii „erau niște hăndrălăi de la țară, cam leneși și hoți, slugărind Bucureștiul, cărând tot ce lepăda orașul. Mureau de tineri, loviți de oftică” (Barbu, 2006, p. 1031) ori La marginea orașului (Clem: „Odată s-a dus și nu s-a mai întors. S-a prăpădit la spitalul de ofticoși. Așa...” – Simion, 1962, p. 28).
Este conștientizată, însă,  puterea ei molipsitoare și se încearcă luarea unor măsuri de prevenire a răspândirii acesteia, de cele mai multe ori în zadar, cea mai bună soluție rămânând părăsirea locuinței [„Nu numai atât, dar cică în casă s-a încuibat oftica, deși ei au «desinfectat» după moartea tatei (ca și după moartea mamei) adică s-a dat cu nu știu ce lichid prin odaia de «dincolo» unde a murit tata, ba s-au ars și așternuturile și alte lucruri” - Ștefănescu, 1976, p. 80].
Nu e de mirare, tuberculoza fiind multă vreme incurabilă, după cum observă și Georgiana Sârbu: „Tuberculoza reprezintă, la începutul secolului trecut, nu numai pentru lumpeni, ci și pentru bucureșteni, în general, o maladie incurabilă” (2009, p. 111).
Chiar și banala gripă poate deveni periculoasă, dacă e neglijată (voit), tocmai din cauza spectrului lipsurilor bănești, pentru că neputința lucrătorilor de a mai merge la lucru atrage după sine imposibilitatea de  a-și primi leafa, supraviețuirea devenind din ce în ce mai anevoioasă („Ion Bursuc: „Săptămâni la rând purtase pe picioare o gripă care-l trânti în cele din urmă la pat. Nu se îndurase să părăsească fabrica și să renunțe la leafă în prag de concediere. Zăcea acum sub plapumă, mistuit de temperatură” – Simion, 1962, p. 286). Mai mult, ajunge să se transforme în pneumonie [„Criză de astmă plus o pneumonie (...)” – Simion, 1962, p. 292 ].
Inevitabil, bolile își fac apariția și la copii, extrem de fragili, fiind cei mai expuși în fața bolilor, imunitatea lor fiind extrem de scăzută și ca urmare a hranei necorespunzătoare, a locuințelor mizere și igrasioase în care-și duc veacul, mulți dintre aceștia stingându-se la vârste fragede. Bolile lor sunt adeseori tratate empiric: guturaiul („...când tușește și are guturai, atunci Irina-l fricționează cu «oțet aromatic», îi dă ceaiuri fierbinți și-i pune și «pahare» pe spinare și tot ea-i face și baie sâmbătă seara” - Ștefănescu, 1976, p. 70), dizenteria [ „Doctorii mă priveau de sus (...), până când m-am enervat și, de disperare, am chemat-o pe baba Scorovișteanu (...). Și dă-i cu leacuri băbești, cu mălai încins și cu descântece, până când copilul s-a întremat și-a cerut din nou piept” – Păruș, 1974, p. 14) ori  scarlatina, care ia proporțiile unei epidemii [Margareta: „O erupție roșie apăruse din senin pe tot corpul, trupușorul Margaretei ardea și se perpelea, respira anevoios, un hârâit de-abia auzit îi înfiora bărbia și gâtul (...). – N-o atinge, are scarlatină, du-te și cheamă imediat Salvarea!” – Păruș, 1974, p. 194)].
De altfel, tratarea bolilor cu leacuri băbești ori neconvenționale este o obișnuință în această lume aflată la granița dintre sat și oraș, unde „doftoroaia”, „vrăjitoarea” ori „ghicitoarea” sunt personaje cu o reputație recunoscută. Cu atât mai mult cu cât doctorii de cele mai multe ori nu vin pe degeaba, ci trebuie plătiți, și nu oricum,  de unde și temerea locuitorilor de aici de a apela la ei, ori când se hotărăsc în cele din urmă să o facă, va fi deja, de cele mai multe ori, prea târziu („În orice caz, așa doctorii, «urină», cum a zis Victor, și gaz, Mitu n-a mai pomenit” - Ștefănescu, 1976, p. 101).
Își fac acum simțită prezența și bolile cardiovasculare, un alt pericol ce amenință viața oamenilor de la periferie, tot greu de tratat, de care suferă Frascatti și Liri din Paiațe și oameni („Inima mi-e șubredă. Greu” – Iosefini; Pintilie, 1958, p. 373).
Durerea de picioare e întâlnită în Groapa, deplasarea greoaie ori chiar deloc fiind, de asemenea, o piedică în calea obținerii unui venit [„Îl dureau genunchii (pe Grigore, n.n.), ăsta era semnul lui”] și Băiat de București („...tanti Maria suferă de picioare și nu se poate ridica de pe fotoliul ei” - Ștefănescu, 1976, p. 59).
    Pe de altă parte, nici bolile misterioase nu lipsesc, cu același efect devastator, precum în cazul copiilor acarului Chirică, aceștia stingându-se unul după altul („Iar i se îmbolnăvise un copil. (...) Nu trecea primăvara, și la poarta ceferistului atârna un drapel alb, de mort” – Barbu, 2006, p. 1143), lăsând în urmă deznădejde, frustrare și întrebări fără răspuns (”În câmp, se oprea și ridica pumnul lui mare, vânturându-l spre stele:- Tu-ți Dumnezeul tău, Doamne, care le-ai făcut pe toate, de-ți bați joc de sufletul meu!” – Barbu, 2006, p. 1143-1144).
    Infirmitatea e prezentă în romanele Băiat de București (unde e luat în derâdere faptul de a nu avea un ochi: „Trei ochi în plapomă, înseamnă că nevasta cârciumarului este chioară și, prin urmare, amândoi au «trei ochi», și «sub plapomă» pentru că abia atunci se observă, când se culcă împreună!” - Ștefănescu, 1976, p. 55), La marginea orașului (o infirmitate a brațului, tâmplarul Bălan fiind „câș”: „...câș. (Bălan pierduse laba stângă folosind la pescuit dinamita. Explozia îi ciopârțise brațul” – Simion, 1962, p. 19 ori piciorului, precum în situația lui Sperer, cu consecința imposibilătții obținerii unui venit: „- Cum (să lucrez – n.n.)? Proptit pe o labă, ca un cocostârc?” – Simion, 1962, p. 121 și Paiațe și oameni, unde paralizia conduce la infirmitate (Bianca: „Fata lui Liri era paralitică și toată lumea în circ îi spunea «oloaga»” – Iosefini; Pintilie, 1958, p. 230).
    Iar când mai multe boli lovesc deodată, chinurile sunt de-a dreptul insuportabile, moartea apărând ca o izbăvire (Ema Sperer: „Suferea de nenumărate boli, de reumatism, de ficat, de rinichi etc.” – Simion, 1962, p. 123).
Nebunia este două feluri: bună și rea („Prin urmare, nu sunt numai nebuni răi ci și nebuni buni. Ba unii, sunt când răi, când buni ca Smoală” - Ștefănescu, 1976, p. 202) și e întâlnită în Băiat de București și Groapa (unde Anghel este cel năpăstuit, în urma unei confruntări aprige și inegale cu lupii pe timp de iarnă: „Împușcaseră doi lupi și-i alungaseră pe ceilalți. Priveau la nebunul din fața lor, care nu-și mai termina cântecul. Anghel râdea încet, și mâna lui dreaptă, rănită de ger, care mișca încă vioi arcușul aproape rupt, nu se va opri nici când îl suiră cu grijă în sanie” – Barbu, 2006, p. 1428). Totuși, nebunii nu sunt respinși, ci chiar ajutați și tratați cu înțelegere, punând în mișcare solidaritatea umană.
E firesc, așadar, ca mahalaua însăși să fie o adevărată plagă, bântuită de sărăcie, lipsuri de tot felul și grija traiului de azi pe mâine („Nici în groapă nu mai aveau loc unii loc de sărăcie. Vânduseră casele de paiantă și se mutaseră spre șina Constanței ” - Barbu, 2006, p. 1412) și de fărădelegi („Lumea respira o atmosferă otrăvită. Se înmulțiseră zurbagiii și scandalagiii. Se întețiseră bătăile. Încăierările se încheiau cu capete sparte, ochiuri învinețite, oase fracturate” – Simion, 1962, p. 204), dar și de scurte momente de bucurie, adeseori datorită frecventării cârciumilor, așa cum afirmă și Dumitru Micu, referindu-se la Groapa, dar cu aceeași valabilitate și pentru  celelalte romane în discuție: „Cartea lui Eugen Barbu e romanul unei umanități suferinde” (2000, p. 459).
Concluzii. După cum rezultă din conținutul romanelor Groapa de Eugen Barbu, Paiațe și oameni de A. Iosefini și P. Pintilie, La marginea orașului de Al. Simion, Geamandura de Marcel Păruș și Băiat de București de Al. I. Ștefănescu, în romanul românesc al periferiei dintre anii 1946-1989, mahalaua este prezentată ca fiind terenul propice pentru apariția și recrudescența bolii, indiferent de forma sa, fizică ori psihică, sub care se înfățișează. Consecințele sunt adeseori grave, cu final previzibil - moartea, de cele mai multe ori și ca urmare a tratamentului necorespunzător. Mai mult, se poate spune că periferia însăși e o adevărată maladie, fiind un exemplu de suferință.

   

Bibliografie
   
Barbu, Eugen. (2006). Groapa, în Opere, vol. 1, București: Fundația Națională pentru Știință și Artă și Editura Univers Enciclopedic, p. 1024-1452.
    Cristea, Valeriu. (1974), Un prozator inegal. În: „România literară”, nr. 19, p. 10-11.
Dugneanu, Paul. (1976). Un roman al adolescenței. În: „Luceafărul”, nr. 46 (759), p. 2.
Iosefini, A.; Pintilie, P. (1958). Paiațe și oameni, București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă.
Lector. (1958). A. Iosefini și P. Pintilie, Paiațe și oameni. În: „Contemporanul”, nr. 20 (606), p. 3.
Micu, Dumitru. (2000). Istoria literaturii române, București: Editura Saeculum.
Micu, Dumitru. (1977). Volume de proză. În: „Contemporanul”, nr. 14 (1587).
Păruș, Marcel. (1974). Geamandura, București: Editura Eminescu.
Sârbu, Georgiana. (2009). Istoriile periferiei. București: Editura Cartea Românească.
Simion, Al. (1962). La marginea orașului. București: Editura pentru Literatură.
Ștefănescu, Al. I. (1976). Băiat de București, București: Editura Albatros.