coperta daniel LucaDespre limbajul minimalist, ca expresie a puterii de concentrare a ideii, este deja știut că reprezintă una dintre mărcile specifice poemelor ce poartă semnătura poetului Daniel Luca.     Strip-tease este, în esență, poemul unui strigăt eliberat cu o forță nebănuită, din adâncul ființei, conștient și asumat, pe frecvențele căruia urmează să se regleze raporturile cu lumea, dar și cu sinele măcinat de întrebări și angoase.
    Puține cuvinte, atent selectate, compun metafore cu dublă ieșire - spre realitatea imediată, ușor perceptibilă, facilă atingerii, tridimensională, cunoscută, dar cu valențe profunde într-un tărâm pe care ni se propune să pășim prin intermediul versurilor din volumul de debut editorial, Strip-tease, Editura Eubeea, Timișoara, 1997.
    Volumul se deschide cu un poem dintr-un vers, prin care cititorul este în mod indirect avertizat de prezența continuă, atentă, a scriitorului pe tot parcursul lecturării acestuia, ca semn al nevoii imediate, oneste, de feedback : "Am uitat la plecare urechile deschise." Avertizarea pare nu doar să semnalizeze ci, mai mult, să-l responsabilizeze pe cititorul angajat să afle și să se afle.
    Prima parte a volumului conturează lupta psihologică cu cei din jur, o luptă aparent inegală, la care poetul se expune intenționat, provocator, în căutare de răspunsuri, de limpezire a dimensiunilor forțelor proprii, de identificare a adevărului, de distrugere a falselor bariere. Un sentiment de zădărnicie vine să justifice nevoia de căutare ( "În față/ o scară/ cu trepte / de nisip.")


    Aflat mereu în căutarea trăirilor autentice, edificatoare, atenția ne este canalizată  spre cea mai ofertantă cale, cea a iubirii, iubirea carnală, cea care desfată simțurile, cea care trezește instinctele primare, punct de plecare spre un absolut senzorial ("mă dau/ mă desfăt/ și iau/ ori fur/ balada trupului/ gol/ pe așternut", Dona Juanita).
    Dincolo de iubirea carnală, regăsim iubirea diafană, suavă, cu accente romantice, tradusă prin gesturi delicate, prin atingeri care pot "otrăvi", știut fiind că o asemenea "otrăvire" face trecerea spre o lume ideală, a dăruirii totale, necondiționată ("Țin capul în poala ta/ și degetele tale trec fin/ prin părul meu/ adorm otrăvit", Mângâiere).
    Autorul însuși mărturisește: "Iubesc ce e frumos", fără a face o distincție clară între elementele naturii ("iubesc Bega cum se prelinge/ chiar dacă murdară") și obiecte cu valoare emoțională ("Am găsit în pod/ o pendulă veche./ Am mângâiat-o ușor ștergându-i praful/ și am început să o sărut delicat peste tot.")
    Deși așezat la finalul primei părți a volumului, poemul care dă titlul acestuia ocupă cea mai mare întindere și nuanțează strigătul direcționat lumii, un strigăt ridicat la rang de expresie. Se recurge în mod voit la un un ademenitor joc de seducție, prin care cei atrași de spectacolul trupului să vină să vadă ("Iar eu încep să dansez./ Mi-au pus un vals./ Simt ochii lor/ privindu-mi trupul./ Mă-nflăcărez, m-aprind."), energie care îi conferă puteri nebănuite -("Sunt Dunarea în chip de om. / Mă voi vărsa prin trei brațe,").
    Deși am fi tentați să credem că aici se atinge punctul culminant, asistăm la o răsturnare de situație, căci jocul e dus la un alt nivel, extrasenzorial ("Încet-încet,/ cu gesturi rare și ușoare,/ îmi scot pielea./ Las la vedere urangutanul ce sunt"). Acesta e momentul în care "spectatorii" amuțesc, iar sub ropotul prevestitor al tobelor "încep scaunele și mesele/ să țopaie/ cu tot cu locatari". Ies la lumină, rând pe rând, instinctele animalice de: forță și brutalitate ("gorila"), de dominare și de nevoie de recunoaștere a puterii ("Pe îndelete, rămân/ în pielea mea de leu./ Rege peste regi./ Ce răget!").
    Când, însă, șocul vizual, emoțional, periclitează spectacolul, căci "Spectatorii sar și urlă de frică./ Tot mai tare răsună/ răgetul meu...", acesta alege să rămână „cameleon”. ("Rămân însă cameleon."), o alegere firească, spre a-l pune la adăpost, ce îi permite să se retragă "atent", "neobservat", dar "nepăsător".
    Nebunia pare să fi luat sfârșit când tobele încetează, însă adevărata față a eroului se activează la sunetul fluierului care umple sala și care face să reînvie instinctul de prădător bine ascuns sub pielea unui fioros lup ("Și-un sunet de fluier umple sala./ Îmi scot la iveală/ pielea de lup").
    Setea de viață, nevoia de a înfrunta destinul, desoperirea propriilor limite, iată adevăratul spectacol la care ne invită să fim nu doar părtași, ci chiar eroi, poetul Daniel Luca (" Și nu mai rezist,/ și urlu,/ și m-avânt spre carne/ proaspătă și vie/ în timp ce bale mi se preling.").

    Partea a doua a volumului, "Când Toma", ne dezvăluie o altă fațetă a luptei, lupta cu sinele, o luptă mai aprigă, nimicitoare, pe un tărâm vag conturat, aproape steril. 
    Sunt traversate ipostaze de genul: eu - cineva; („Cineva a găsit o pungă/ plină/ lângă gard./ Zornăitoare”); eu - altul („Altul/ slut și urât,/ sătul de sine însuși/ nu mai vedea pe nimeni); eu - el („El trăgea pielea de pe ei”); eu - Toma („Toma îl lovea/ .../  unde îl durea mai tare”), raportări cu rol edificator chiar în trasarea distanțelor interpersonale.
    Ce se lasă descoperit, ne duce în zona întunecată a fiecăruia dintre noi, acolo unde zac „bube, mucegaiuri și noroi” (Tudor Arghezi), conștienți fiind că doar identificate, tarele ființei umane pot fi lucrate și aduse în zona de lumină. E un proces dureros, poate cel mai dureros și mai înverșunat pe care foarte mulți nu au curajul să îl facă.
    Surprinzătoare este identificarea autorului cu legendarul personaj de baladă, Toma,  („Cândva haiduc”), dar lupta pe care o duce acesta este una cu propriile frici și angoase, materializate în „slutul” și  "urâtul" ("S-a-ntunecat codrul/ și murgul prinse a lovi din copite/ venea urâtul"). E un război psihologic purtat cu mânile goale practic, căci murgul e „prieten credincios / într-ale tăcerii”, armele sunt „necuvântătoare și/ necuvântate”, uciderea fiind cumva predestinată. Numai prin aceasta se desăvârșește „Răzbunarea răzbunării”, se pune capăt conflictului, se iese din criză, iar ființa renăscută are privirea limpede, făcându-se trecerea spre cititor, călătoria prin acestă luptă fiind una definitorie și transformațională întrucât în final  „ochii tăi văd”  (Și de undeva/ ochii tăi văd/ ce nu vedem”, 14.
    Interesante sunt răsturnările de situație, aceste ”căderi libere, de jos în sus” (”Cad./ Cădere liberă./ Cădere de jos în sus”), punțile prin care se deschid alte ferestre pentru a vedea și a înțelege mai bine sinele, dar și lumea în ansamblul ei.
    Strip-tease” e un volum al căutării de sine în care se poziționează asumat și exemplificator poetul, e gura care strigă și ne strigă nevoia de autocunoaștere, nevoia de eliberare.
    Deși aceasta este o temă mult uzitată de-a lungul timpului, în literatură și numai, Daniel Luca o face în stilul propriu, original, cu arme de calibrul cuvintelor care străbat zidul implacabil al unui aparent confort emoțional, propunându-ne nu doar să-l asistăm, ci să-i devenim tovarăși și, de ce nu, eroi.