NVS Ferestrele noptii 1(Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) – „Ferestrele nopţii”, Ed. Blumenthal, 2010)

            Sunt de părere că de prea multă deschidere înspre exteriorul uneori neştiut, neînceput sau neînţeles, ne poate trage curentul dinspre timpuri revolute, învolburate şi majoritatea potrivnice. Şi dinspre paşi pierduţi sau răsuflări tăiate, ca nişte monede înşelătoare într-o numismatică a vieţilor şi a morţilor. La margini de realitate, lăsând culoar liber fantasmelor, ca nişte fierăstraie „Ferestrele nopţii” te scot din inocenţă şi te supun caznelor teribile de retuşat percepţiile asupra propriei existenţe. Ca la nişte implanturi neuronale, te trezeşti pe afară din tine dezbrăcat, zgribulit, înfiorat prin măduva gândirii, fricos dar şi curios de junghiuri de univers ce urmează să te înhaţe.
             Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) este autorul acestor imixtiuni unele lubrifiante, altele abrazive, din mersul firesc al stelelor. Sunt descânterce într-un con de lună prinsă cu ace cu  gămălie pe un cer însetat de poveşti. Sunt aruncate periscoape tuturor simţurilor, prin care să poată fi străbătut şi dezbătut imaginativul la rang de mai mult decât real. Retorismele şi-au găsit culcuş prielnic în aceste întâmplări incandescente.


             Poezia se manifestă cu convingerea unui suflu predilect, biciuitor cu nelinişti venite nu se ştie de unde sau de peste tot. Firescul se înţelege bine cu nefirescul, împart aceleaşi coji de îndoială în care bubuie ca să iasă. E un univers admirabil, în care gândurile vorbesc şoptit, la un fir distanţă de tăceri.
              Emoţie de înduplecat orice inimă în stare funcţională, în amitirea Mădălinei Manole – „Dorul neîmpăcat cu umbra lui”: „Când lucrezi cu sufletul, sculptezi în zăpadă,/ sună ceasul veşniciei topirea în lucruri,/ moartea străluceşte mai tare decât dragostea/ timpul se scurge încet, apropiaţii trec prin tine nevăzuţi/ drumurile se pierd în oglinda orgolioasei singurătăţi,/ n-am înţeles frumoasa mea că te voi pierde/ n-am înţeles şi e păcat.// Am fost ca liliacul orb/ când aripile îngerilor sunau printre stele/ somnul tău se cuibărea în somnul lor/ apele au fost acoperite cu nuferi albi.// Atunci m-am trezit în limpezimea dimineţii/ sufletul tău fusese aprins sub magia de lună.// Nu mă plângeţi, nu mă căutaţi,/ eu am plecat dincolo de dragostea voastră/ cineva a sădit în mine vulnerabilul/ dorul neîmpăcat cu umbra lui/ care fuge din lume/ şi nu se opreşte niciodată.”
            În acest poem se întâmplă multe, mai întâi e iniţierea apoi vin cadenţările pe diverse tonuri şi în registre multiple. Totul se formează şi se propagă subtil, în perspectiva unei amfore difuze croite ca din pânză de paianjen, al cărei rost este nu umplerea efectivă,  în delimitarea prin formă şi contur, ci mai degrabă centrigurarea permanentă în vederea păstrării polarizate a dorului separat de umbră.
            Dacă sunt asperităţi, este pentru că trebuie. Undeva într-o poticnire a sorţii ce părea lină şi fermă, se produce un cucui de neînţeles, doar de simţit prea târziu. Ceea ce urmează este o cauzalitate care se cere, netrebuind să fie convingătoare nici măcar logică, ci doar să fie. Peisagistica este una amplă, care stârneşte patimile pentru mirajul nopţii în care tocmai au fost tăiate ferestre pentru a putea vedea dincolo de aparenţe.
             Întreaga carte se manifestă în spirit elegiac, fin oniric şi uneori ludic, construcţiile sunt atent elaborate şi reuşesc să convingă. Chiar şi atunci când cartea se închide, ferestrele nopţii rămân deschise.