ianTrecuse doar câteva clipe de când crainicul de la radio anunţase prin tranzistorul de la capătul dormezei, ora unu, bineînţeles după miezul nopţii. Mă relaxam după indicaţiile unui poem de al meu înainte scris şi pe acordurile unei muzici binefăcătoare după o zi grea la clasă şi alte şedinţe şi înscrisuri. Telefonul de epocă  sună neaşteptat pentru aşa o oră târzie. Ridic receptorul din furcă şi după o scurtă răsuflare, interlocutorul o voce feminină mă interogă…
- Familia … N.C.
- Da, c-am aşa ceva, dar cu cine am onoarea
- Nu-ţi spun
- E, O.K.
–Vezi că te-am găsit
- Cred că nu ţi-a fost uşor. Şi de ce tocmai la ora asta
–De nesomn şi de dor de tine, am vrut să afli că şi acum îţi mai port dorul
– Bine, dar e foarte mult de atunci, e o jumătate de veac
- O fi dar în fibrele mele încă mai eşti tu
– Şi atunci de ce nu m-ai sunat ziua să am şanşa să te învit la o cafea
- Nu, nu se poate, de aici de unde sunt nu se poate, oricum nu mai vreau, mi-ar fi foarte greu


– Să mă priveşti în faţă, doar ai făcut-o de atâtea ori
- Tocmai de aceea mă pedepsesc, dar am vrut să ştii că tot te mai iubesc
– Cine iubeşte nu fuge de dragoste
- A fost greşeala vieţii mele şi am plătit şi încă mai plătesc, mi-e foarte dor de tine, atât am vrut să ştii
– Şi totuşi la ziuă poţi să-mi acorzi o întâlnire, nu înseamnă trădare
-  Nu, nu se mai poate, mi-e foarte dor de tine, atât am vrut să ştii, receptoarele au rămas suspendate în două mâini tremurânde, din când în când se auzeau vibraţiile plânsului, suspinele veneau prin fir, tăcerea se auzea şi ea şi un clinchet de aşezare a receptorului în furcă a închis timpul în eternitate.