vicolINVITAŢIE

Prietene, de vii în ţara mea,
Şi vrei să afli totul despre ea,
Ascultă-o rapsodie de Enescu,
Citeşte un poem de Eminescu,
Priveşte „Pasărea Măiastră”,
Ori mergi la marea cea albastră,
Contemplă „Gânditorul” din argilă,
El în istorie e prima filă !
Admiră cerul, de-i senin ori înnorat,
Spre el drapelul ţării mele-i înălţat.
Urcă pe munţi, coboară spre câmpii
Şi prinde-te în jocuri de copii.
Mănâncă borşul românesc cu cimbru,
Şi calcă rar pe urme vechi de zimbru.


Intră să vezi o veche mănăstire
Şi sufletul ţi-l umple de iubire.
Prietene, de vii în ţara mea,
Aş vrea să afli multe despre ea;
Te voi primi cu pâine şi cu sare,
Venirea ta va fi o sărbătoare !



FEREASTRA  BUCOVINEI

La început, cică cerul era alb
şi aşa avea să fie până într-o zi
când Ştefan cel Mare
şi-a chemat zugravii
şi le-a dat poruncă
să-l vopsească albastru.
Şi-au vopsit meşterii cerul,
iar când au sfârşit
Ştefan le-a poruncit să taie
şi o fereastră în cer;
şi meşterii au tăiat o fereastră
prin care oricine îl putea vedea pe
Dumnezeu;
şi fereastra asta au numit-o
Mănăstirea Voroneţ.




LEGENDA  GREIERILOR

Dumnezeu, cu gândurile sale,
coborî pe Pământ
şi mergând, şi mergând,
nu observă că-n cale
toţi şi toate i se închinau
şi-L preamăreau.
Obosit cum era
şi cum noaptea cobora,
îşi întinse mantia de lână
şi se lungi, cu capul pe o mână,
sub un copac. Dar liniştea prea mare,
deşi nu era zi de sărbătoare,
era întreruptă de zgomotele mii
din jur, de prin câmpii.
Şi-atunci, luă o mână de întuneric
din spectacolul nopţii, feeric,
El, Dumnezeu cel Sfânt,
fărâmiţând-o spre Pământ.
Şi unde fărâmele cădeau,
cânturi izbucneau,
cânt de greieraşi,
negri îngeraşi.
Şi în ţârâit şoptit
toată lumea-a adormit,
chiar şi Dumnezeu cel Sfânt
ce venise pe Pământ.




BĂTRÂNUL PĂDURAR

Pe sub poale de pădure
Merge-un moş cu barba albă,
Paşii lui pe-ntinsuri pure
Lasă urme ca o salbă.

Ciorile, ca nişte semne
Răspândite-s pe zăpadă;
Moşul duce-un braţ de lemne,
Parcă-i scos dintr-o baladă!

Urlă lupii. Nu se teme!
Simte gerul cum îl taie,
Ştie că-n puţină vreme
Va avea cald în odaie.

Pe umăr c-o puşcă veche,
La brâu şi-a înfipt securea,
Are cuşma pe-o ureche,
Iar în inimă ... pădurea!






CÂNTEC  DE  LEAGĂN

Dormi, copile-n foi de gând,
Printre stele lunecând;
Mai apoi, din cerul sfânt,
Să vii iară pe pământ
Şi să-ţi faci, puiule, loc
Pe o palmă de noroc,
Pe un fir de ghiocel
Ori pe fruntea unui miel;
Să vii în hăinuţă nouă,
Întrupat în strop de rouă,
Numărând raze de soare
Pe o frunză din cărare;
Să te-aşezi în plâns de ape,
Să ai doina lor aproape.
Dormi, copilule, cuminte,
Legănat de aripi sfinte,
Dormi la pieptul mamei tale
Sub a visului petale;
Peste somnul tău gingaş
Să coboare-un îngeraş,
Paşii în această lume
Veşnic el să ţi-i îndrume.
Dormi, copile-n foi de gând,
Dorul mamei petrecând !




MĂGĂRUŞUL  NOSTRU,  TRICĂ

Trică-i măgăruşul care
Nu mănâncă nicio floare.
Nu că ar avea vreo boală ...
E-o fire sentimentală ! ...
El, când paşte pe câmpie,
Fredonează-o melodie
Şi-i atent să nu doboare
Nici cea mai micuţă floare.

Numai seara, la chindie,
Rupe-un ram de iasomie
Şi-l prinde în coama deasă
Şi pleacă din câmp spre casă.
Iar când satul îl străbate,
Îi fudul de nu se poate !




PE PRISPĂ CU GREIERII

De-i asculţi sau nu-i asculţi,
Cântă greierii cei mulţi,
Cântă noaptea până-n zori,
Chiar şi ziua uneori.

De ce cântă nu poţi şti,
Cântă de nu-i poţi opri,
Seara, când pe prispă stai,
Zici că-n jurul tău e Rai.

Cântă de drag şi de dor,
Iar aplauze nu vor,
Talentaţi şi mărunţei,
Toţi ai nopţii corifei.

Mare când o fi să cresc,
Doamne, cât îmi mai doresc
Să ajung ca ei în sat,
Un artist adevărat!




CIOCÂRLIA

- Când în drumul tău, cu greu
Către ceruri sui şi sui
Şi ajungi la Dumnezeu,
Ciocârlie, ce îi spui?

- Inima ţi-aduc zălog,
Doamne-ascultă-mă, de vrei,
Vin la Tine să mă rog
Pentru puişorii mei!

Unul e cam mititel,
Altul se teme de zbor,
Iar al treilea este cel
Care-i tare bolnăvior.

Doamne, mă rog pentru ei,
Să-i ajuţi cât s-o putea,
La fel, Doamne, pe toţi trei,
Că stă în puterea Ta!

Asta-i spun. Cui să mă plâng?
Apoi tac. Nu mai cuvânt.
Aripile mi le strâng
Şi mă-nchin pân’ la pământ!




 TOAMNA

   În păr cu frunze ruginii
   Şi cu petale ofilite,
   În haine lungi, portocalii
   Şi cu puterile sleite,
   Mânată de un vânt nebun,
   Ciudata toamnă, pesimistă,
   Ajunse şi-n al meu cătun
   Ştergându-şi ochii c-o batistă.

    Îmi amintesc, era târziu,
   Am stat de vorbă pe cărare,
   Apropiaţi ca mamă – fiu,
   Uimiţi de stele căzătoare!
   Emoţionant a fost că ea
   Era atât de obosită,
   C-a adormit pe mâna mea
   Cu faţa tristă, fericită!