Constantin Ardeleanu TOAMNA INSINGURARIIMotto: 
                   " Bǎtrâne, iar te amǎgeşti cu vise de iatac                  
                        ţi-aratǎ din splendoare  cadâna doar un crac                     
                    şi-n toi de zaiafet, petrecere destrǎbǎlatǎ ,                      
                    Ianache se desfatǎ ...Costache, altǎdatǎ..."  
Constantin (Ticǎ) Ardeleanu
 
Constantin (Ticǎ) Ardeleanu este omul care respirǎ creaţie literarǎ într-un mod atât de personal încât îşi trǎieşte viaţa  zilnicǎ uimit şi uimind , încercând sǎ-şi "bandajeze" rǎnile rǎmase deschise din adolescenţǎ şi tinereţe când sfǎtuit şi aproape silit sǎ trǎiascǎ numai îndatoriri şi sǎ-şi reprime exuberanţa şi nesǎbuinţa lucrurilor şi faptelor specific vârstei, fapt care ulterior l-a înzestrat cu o sensibilitate sufleteascǎ ,aproape maladiv de poeticǎ ,pe care şi-o înǎbuşǎ cu alte genuri literare, parcǎ speriat de reacţia în lanţ pe care i-ar pricinui-o abandonarea în reverie poeticǎ a stǎrii în care îşi trǎieşte clipe speciale, camuflate în ironii tip fumigenǎ.
Îşi consumǎ destinul ,dar nu ca într-un joc de şah unde ar avea avantajul jocului cu nebunii, ci mai degrabǎ ca la o "partidǎ de zaruri" (unde se poate da lesne vina pe lipsa norocului) menitǎ sǎ sublinieze un "crochiu de fericire amânatǎ" (pag.86).


Lesniciunea cu care trǎieşte şi scrie poezie, de la parodie la creaţie personalǎ,l-a determinat sǎ încropeascǎ un volum consistent de poezie de mare calitate (şi care-l calificǎ drept poet pursânge) "TOAMNA ÎNSINGURĂRII".
Scrie şi poezie de dragoste,dar o face cu sentimente confuze, de teamǎ,de adoraţie, de umilinţǎ.
Parcǎ ruşinându-se de sentimentul care-l chinuie şi pe care încearcǎ sǎ-l ascundǎ, dintr-o pudoare greu de înteles, trece în registrul ludic când pe fata înaltǎ " ca domniţele din fraţii GRIMM" ,şi  "interzisǎ ca la STOP" (se înţelege cǎ-i vorba de pauza lunarǎ), o vede ca pe o partidǎ frugalǎ.                      
"Ameţitoare ca un whisky dat pe gât                
    Frumoasǎ ca un înger izgonit.Atât."(pag.100).
Sǎ n-aibǎ concurenţǎ implorǎ:                          
      "Doamne de vrei sǎ mai iubesc pe Terra                          
      fǎ-mǎ unicul bǎrbat".  (pag.102)
Este total vulnerabil chiar de-ar fi singurul fiindcǎ mǎrturiseşte:
     "Mǎ aflasem periculos de aproape –distanţa minimǎ                       
        Glonţul frumuseţii ei m-a nimerit drept în inimǎ".  (pag.107)       
sau,       

      "Erai neverosimil de frumoasǎ...                          
        Eu, tulburat ,mǎ-ntorc  spre casǎ                   
       Pe cerul dragostei te proiectez                          
        Ca pe Luceafǎr... şi mǎ înserez...".  (pag.109)
Într-o "Duminicǎ fǎrǎ sfârşit " ,lǎsând-o pe Lady Vic, se adreseazǎ femeii supreme zicând:                         
     "Iartǎ-mi nesǎbuinţa cǎ te iubesc                       
      Tainicǎ Doamnǎ a sufletului meu                         
                 Fii calauzǎ între mine şi Dumnezeu             
      Din aspru-mi pǎcat fǎ gest creştinesc
                         
       Şi nu mǎ lapida cu dispreţul cel merit               
      Cǎ-n drum ţi-am ieşit atât de târziu,                    
       Izvor te descopǎr în fǎrǎ de capǎt pustiu                         
       Şi te ador cum sihastrul din pesteri un rit

       Ca pe-o icoanǎ fǎcǎtoare de minuni,                       
      Înfiorat,te-ating: doar în miracole cred,                         
       Cu albastra-ţi privire mǎ-nvaluie pled,                     
       Duminicǎ scumpǎ, obsesia zilei de luni..."  (pag.112)
Şi nefiind convins de  unicitatea-i face loc îndoielii:                       
      "De timpul tǎcut,arogant,tare mǎ tem,
        Din zodii planetele m-anunţǎ blestem,
       Trist mǎ voi pierde-n cortegiul de turmǎ...
       Promite ,iubito, cǎ-mi dai sǎrutul din urma !"  (pag.115)
Şi "de facil şi nevolnicie"  dezlegat constatǎ:               
       "Aproape cǎ-l atinge ,dar e atât
        de departe altarul iubirii
        de el ,vertical ,despǎrţindu-l       
        o catapeteasmǎ de iluzii".  (pag.55)
          dar                       
       "Şi-n viaţa mea de n-ai mai fi,
        Iubirea rǎstignindu-mi-o în cuie
        În stupi s-ar face miere amǎruie
        Şi chipul tǎu de cearǎ s-ar topi." (pag.161)
Multele-i cǎlǎtorii l-au dus  şi  în emisfera sudicǎ, unde din cauza gravitaţiei iubita se simte în elemental ei "doar cu cracii în sus...". (pag.87),chestiune  care dezvǎluie un lǎuntru în care visata ar trebui sǎ aştepte în poziţie de luptǎ şi el sǎ înveţe: cǎ bǎrbǎţia devine evidentã când îşi însuşeşte mişcarea arcuşului (de du-te,vino) care numai aşa "ştie sǎ cânte" iar apoi sǎ-şi trǎiascǎ intens" Cântarea cântǎrilor"  iubind chiar şi "iubirea niciodatǎ gǎsitǎ"(pag.95).
Sufocat tiranic de toate cunoştinţele acumulate prin şcoli (nume de teoreme si savanţi) între sala de curs şi jocul final al apropierilor de scurtǎ duratǎ ,va exclama:
"Doamne, cu atâţia strǎini în vieţile noastre,
            Cum ne vom apropia unul de celãlalt?"
Citind-o ,poezia luiTicǎ Ardeleanu te transportã prin toate simţirile consacrate  de
Eminescu,  Blaga,  Esenin  şi Nichita Stǎnescu.
           Adoraţia în exces şi-o ascunde în patru versuri parodice cu sens parşiv de adânc:  

     "Te uitǎ  cum ninge Decembre   
       Doru-mi-i de dumneavoastrǎ
       Ca unui zid -de o fereastrǎ,       
       Nu râde, citeşte'nainte." (pag.98)
Uneori nichitizeaza cu nostalgia cǎ nu s-a întâmplat sǎ-i fie geamǎn marelui poet mǎrturisind :                           
     "de mult sublim mǎ zǎpǎcisem,                          
      de-a ei privire mǎ orbisem
      de CRUCE,CHRIST, mǎ rǎstignisem." (pag.127)
           Între TIC-TAC-urile sale alege :                       
      "O  zi istovitoare ,perfidǎ zi de marţi,         
        Cu viii-morţi în carnaval cortegiu,             
        Şuvoi de sunete ,bizar arpegiu,     
        Cu cine-absurdul ǎsta sǎ-l împarţi ?
                                                  (Tic-Tac ,printre frustraţi)".  (pag.219)
Şi eu, Icǎ Sǎlişteanu, mǎ grǎbesc sǎ-i rǎspund :
                   " Cu mine  TIC,
                      chiar dacǎ eu nu tac,
           e musai
 "fatalmente în zi de marţi"            
atunci când îl aştept sǎ-mi vorbeascǎ despre transferul "de la Steaua la Steaua Singurǎtǎţii" şi el sǎ continue:
          "eu  aş tǎcea ,ca un pahar gol dupǎ o beţie cruntǎ,
            în  care am suduit numai de iubire ,soartǎ şi un Decembrie ucigaş".   
                                                                                                           (pag.228)
Îşi iubeşte prietenii (vii sau morţi) apropiaţi, pe care-i transformǎ-n poezie, de exemplu : Bacovia,  Nichita,  Octavian Mihalcea,  LiviuVişan, pictorul Ivanova ş.a.
Îl obsedeazǎ şi evanghelistul MATEI de la care se împrumutǎ în versurile :
                  " Opreşte-ţi scrisul                       
blestemat condei
                      "Ajungǎ-i zilei                 
             rǎutatea ei" (Matei 6:34).  (pag.275)
iar timpul pe care-l simte cum face ravagii pe trupul lui neînvatat cu odihna, îl determina sǎ exclame:               
 "Îmbǎtrânesc                    
  şi timpul meu tot             
            mai adus de spate este".  (pag.276)
           Îşi  trǎieşte acum spre  final un  "scenariu de pierdut iubiri, în toamna nepǎsǎrilor, târzie" (pag. 130).
           Şi  dacǎ în "sala" adolescenţei  şi  tinereţii sale, simezele rǎmân numai cu
rame  goale, spre  a-şi împlini personalitatea vǎduvitǎ  de exuberanţele şi  pǎcatele fireşti vârstei, îl sfǎtuiesc sǎ nu-şi înfrâneze fantezia uluitoare şi  sǎ-şi consume mǎcar oniric trǎirile ,pe care la  timpul lor, şi  le-a refuzat.
           N-are cum sǎ nu poatǎ, fiindcǎ autoiluzionarea este permisǎ oricând şi  oricui.
           Intrat în "TOAMNA  ÎNSINGURĂRII" cred  cǎ nu se va lǎsa pǎcǎlit ,şi cǎ versurile ce urmeazǎ nu sunt decât un lamento care-i  menit sǎ camufleze ticurile freudiene suspecte:   
    "Nu mǎ pǎcǎli, Toamnǎ                   
       cu mângâierile  tale formale,   

       cu peisagii zǎcând pe simezele                     
      romanticilor întârziaţi.  
                       
       Prea multele-ţi naturi moarte                     
       ascund în ele premoniţia                           
       viforniţei ce mǎ va îneca                   
      în albul uitǎrii." (pag.78)
             
Dupa toate cele zise ,nu-mi rǎmâne decât sǎ subliniez un adevar pe care nu
l-am descoperit doar eu: Constantin (Ticǎ) Ardeleanu este Poet (cu "P" mare) şi cǎ fiorul poetic din celelalte scrieri ale sale , nu este decat masca poetului, care parcǎ se ruşineaza (falsǎ pudoare) de sublimul versurilor sale, când încearcǎ sǎ-şi ascundǎ prin ironie şi ludic sângerânda sensibilitate.
           O face cu inutilitatea cu care Adam şi Eva au încercat sǎ-şi ascundǎ sexul.
           Frunza ,mai devreme sau mai târziu , cade.