Tudor Amza CAMPIA ISI TEVENDICA ALTARULTudor Amza te invitǎ, mai mereu, "cu visele la masǎ", ca la o ceremonie a spovedaniei, fǎcându-te pǎrtaş  şi custode la toţi îngerii şi demonii care-l bântuie.  O face cu blândeţe şi sinceritate parcǎ implorând divinitatea ca rǎul sǎ nu mai fie repetabil, iar câmpia sǎ fie limanul unde "îşi îngroapǎ numele în pǎmânt", cu privirea ţintitǎ cǎtre un soare care iese, în fiecare dimineaţǎ, din acelaşi pǎmânt "care-şi strigǎ setea", într-o epifanie a cosmosului, în toatǎ mǎreţia sa.
    La Tudor Amza trebuie sǎ te gândeşti ca la "mirabila sǎmânţǎ", esenţa zeiascǎ  a câmpiei române. Prin frumoasa şi complexa persoanǎ care este, câmpia îşi revendicǎ  deopotrivǎ  şi "altarul" dar şi preotul.
    Rolul de preot şi-l ia în serios, când aproape cu tragism, în totalǎ  contradicţie cu marele  Blaga ("eu cred cǎ veşnicia  s-a nǎscut la sat") ne explicǎ  cu inima  sângerândǎ  cǎ "eternitatea a murit la ţarǎ"  şi cǎ : "ne pleacǎ  în exil câmpia
              şi munţii cu pǎduri ne pleacǎ
              la ţarǎ a rǎmas doar via
              dar şi aceea nesǎpatǎ"    
            şi
        "cu greu bunicii îşi mai cresc nepoţii,
         ulcioarele duc dorul dupǎ vin,
         la ţarǎ  au rǎmas doar morţii" . (pag.183)


    Sensibilitatea poetului, imagineazǎ  adevǎrate şedinţe galactice, în care se consemneazǎ  cǎ  "în vǎzduhul fugar"  a  "fǎcut şi bine"  a  "fǎcut şi rǎu"  însǎ  niciodatǎ  n-a fost aşa de tâlhar  încât  sǎ-şi însuşeascǎ din binele altcuiva ("sǎ-mi  însuşesc din binele tǎu").
    "Din satul cu tǎlpile goale" este aproape silit sǎ adopte poziţia rugii, spre a împiedica, poate, ca "într-o zi în arşiţǎ  şi foc"  câmpia sǎ fie tentatǎ  "sǎ  plece  în apus",  îndemnându-i  pe cei rǎmaşi  şi îndemnându-se  "s-o udǎm  cât încǎ  mai e timp" (pag.66).
    În satul lui Tudor Amza  (nume  şi de Domn şi de haiduc) "şcheaunǎ  salcâmii",  şi unei "haimana de ciocârlie"  la care se încumetǎ  sǎ-i  facǎ "cuibuşor"  îi cere :
        " Sǎ nu mai plece cu orchestra ei
           Nǎucǎ prin grǎadini cu flori de soc
           Şi sǎ  rǎmânǎ  aici, ca la ai mei
           Sǎ aducǎ bucurie  şi noroc"    
şi  "în ţipǎtul copacilor în floare" (pag.21) , "ochii şi galopul, ca şi nechezatul, cǎluţului de altǎdatǎ" (pag.29)  fac loc pentru o frumoasǎ  propunere :
        " Iar tu , iubito, dacǎ  vrei
          Sǎ  dai uitǎrii vechi dureri,
          Sǎ-ţi  faci adânc în ochii mei
           Un aşternut din flori de meri"
iar  "Mama"  ţine loc de ancorǎ  existenţialǎ.
Meritǎ  sǎ  consemnǎm :
        " Cât de frumos au nins anii pe umerii tǎi,
          Mamǎ, care-ai strâns  în priviri numai dor,
          Aşteptând  sǎ-ţi creascǎ copii, flǎcǎi
          Şi sǎ-i vezi, în sfârşit, la casele lor.

          Ai ţinut sǎ trǎieşti, ca sǎ-i vezi fericiţi,
          Cǎ muncesc  şi câştigǎ  o pâine –
          Tu rǎmânând  în prag cu ochii umeziţi,
          Sprijini cu privirea, ziua noastrǎ  de mâine.

          Cât de frumos mori aşteptând  în toiag
          Timpul sǎ te-mpace cu soarta!
          Şi dai la o parte un vaier pribeag
          Ce-aduce aminte de tata.   

          Tresari, apoi, la fiece gând
          Şi noaptea tot mai greu te apasǎ,
          Tu eşti cel mai drag pǎmânt din pǎmânt
          Care ne cheama de departe acasa".

    El, poetul câmpiei este înfrǎţit cu mierla care :
  "La mine în curte e zilnic vǎzutã
   Cum psalmii îi joacǎ cu glas tremurãnd"
   ……………………………………………..
  "Ca iubirea sǎ poatǎ  pǎtrunde
   În singurǎtatea durerilor noastre"  (pag.49).
    Şi totuşi în " Dragoste de golan" este tentat sǎ-l provoace , în astral, pe Esenin, parcǎ
invitându-l sǎ-i fie notar când :
          "Hai sǎ încheiem un târg
           Parafat lângǎ  icoane,
          Cǎ mǎ vei iubi cu sârg
          Chiar de-mi zic unii golane…"  (pag.90).
    Sǎ-şi valideze înţelepciunea propune  :
  "În viaţǎ nu înseamnǎ doar sǎ plângi,
   Ci şi sǎ ştii când trebuie sǎ pleci. "  (pag.87)
şi unde " sǎ fii cǎlǎuza paşilor mei , plecaţi sǎ te întâlneascǎ  pe tine" este ordin de zi.
    Cu sufletul rǎvǎşit  şi inima rǎnitǎ  iremediabil, el "pǎrintele ascuns"  contemplǎ  cu "privirea spre cer" cum :  " zorii risipesc noaptea
             Şi-i duc dorul lui Cosmin"
iar el "alesul, care poartǎ  sacul cu daruri date de bǎiatul meu, pe care sǎ le-mprǎştii  în tot satul" , cu demnitate şi stoicism, îşi mocneşte drama, silindu-se sǎ existe, fiindcǎ mai are o gramadǎ  de lucruri de spus, pânǎ  când va ajunge "la hotarul zǎpezilor" sale şi ca noaptea-n "sute de poveşti", liber  doar cu gândurile sale "zidit lânga poartǎ" aşteptând  ca "oricând  şi oricum" , poarta sǎ se deschidǎ  pentru o imposibilǎ  apariţie (pag.164), care sǎ-i confirme cǎ  plecarea de aici s-a fǎcut " de poveri dezlegat" ca acolo în popasul predestinat  Cosmin " sǎ  aibǎ  cât  mai multǎ  luminǎ" (pag.163). 
    O face mǎrturisind :
        " Spun Tatǎl Nostru gândului de dor,
          Privind la cer, cum mama m-a' nvǎţat; "
    şi cǎ :
        " Îmi ard obrajii, muguri  în  fǎclii,
          La mine-n suflet este viscol mare…
          Daca-i plecat, aştept sǎ  şi revii
          Înfrunzǎrit de-un zâmbet pe cǎrare. "  (pag.157)
    Consolându-se cu singura soluţie rǎmasǎ ,
        " Când pe cer s-o lumina
          Am sǎ-mi iau nepoţii-n braţe
          Şi-am sǎ le arǎt o stea",
reprimând  "Vise negre" , mutându-şi  "durerile  toate"  în castelul zidit cu  "tǎciunii din stele".
    Este uimitor cum, bulversat de atâtea  încercǎri  mai  are puterea sǎ-şi închipuie :
        " Te vǎd la streaşina odǎii
          Cum apǎ  bei din veacul tǎu,
          Şi-ţi umple tata cana zilnic
          Sǎ-l poţi gǎsi pe Dumnezeu"
şi unde sǎ-i poatǎ duce "de toate, nimic nu am sǎ uit; speranţǎ, chin, iubire, aşa cum ne-a fost soarta", clopotniţându-şi mereu menirea, de-a nu-şi permite somnul pânǎ  când nu va prinde criminalul, chiar ascuns "dupǎ o stea" , ( vocaţie de Vitoria Lipan – varianta masculinǎ).  (pag.136).
    Odatǎ cititǎ, poezia lui Tudor Amza îţi rǎmâne  în memorie ca o lacrimǎ de pe obraz rǎmasǎ neştearsǎ şi pe care oglinda ţi-o aratǎ în permanenţǎ, îndemnându-te sǎ fii mai bun, mai drept şi mai generos, chiar şi atunci când împarţi cu "un plop smintit" frunzele care-ţi zǎvorǎsc un orizont inutil.
    Noua celor care vom evita zǎvorul frunzelor de "plop smintit" nu ne rǎmâne decât sǎ privim cerul noptilor senine, din câmpia românǎ, imaginându-ne  cǎ satele câmpiei vor fi iarǎşi populate  şi cǎ râsul necenzurat al copiilor va fi semn de renaştere , şi cǎ sacrificiul lui Cosmin a fost aproape ritualic
(ca la vechii traci ) spre a aduce peste noi o noua binecuvântare , şi a estompa "povara lunii turmentatǎ".