ic001(Ioana Cîrneanu – „Eternitatea unei clipe”, Ed. eCreator, 2019)

             Pre-lungind anotimpul şi după-lungindu-l, pentru ca lucrurile să meargă rotund aşa cum au fost plănuite, schiţate şi parafate. Peisajul se dăinuie în muzica-metaforă, ca la o continuă nuntă de idei prezumtive despre fericirea clipelor întârziate pentru ca mai cu foc să apară pocnindu-se: „Mi-e toamnă și-i uscat în crânguri/ Îmi bate vânt de-nsingurare/ Mi-e trist și ploaie mi-e în gânduri/ Și cerul mi-e înstrăinare,/ Cad lacrimi albe printre rânduri/ Și-amar tresare-n slovă versul/ Mi-e toamna mea cu tine-n gânduri/ Și timpul nu-mi îngheață visul....” (Toamnă). Aceasta fiind numai una dintre toamne, cea de la pagina şase. Pentru ca să înceapă învârtelniţa întomnirilor fără deztomniri, cuprinsul unei cărţi fiind o perioadă de meditaţie neobosită.
             Planeta Melancolia era o metaforă de lung-metraj hollywoodian, pe care poate Ioana Cîrneanu o fi ciupit-o pe la colţuri. Dacă sunt clipe de eternitate, atunci poate fi şi „Eternitatea unei clipe”. Avem o carte care trebuie citită, o carte despre un eu subtilizat într-o profunzime programatică.

În oglina Pământului, nu lasă ea Melancolia să se facă noapte niciodată. Odată dat acceptul de prietenie pentru frumuseţea asta de nu se poate, mai scapă de ea dacă poţi. Respirările se fac peste gardul imediatei realităţi, într-o numire spre nemurire de vreme înfierbântată ontologic. E toamnă, aşadar, şi toate se comportă ca toamna luată axiomatic de pe treptele definirii. Imagistică bogată şi imaginaţie cât câştigată la tombola anului: „Stau tristă și privesc tăcut,/ Așa a gol și-ndepărtare/ Și mă-nspăimânt a câta oară/ Când văd câtă culoare moare,/ De ce tot ce e viu se trece,/ De ce culorile se trec în tern,/ De ce iubirile apun și-i rece/ În sufletele ce iubesc etern?/ De ce e toamna toată, viață/ Ca mai apoi să moară tot,/ De ce iubirea ne înalță?/ Mă tot întreb și tot socot,/ Că e un rost cu rost în toate/ Sau doar în cei ce rătăcesc/ În înțelesuri și se zbat cu poate,/ Sau poate e doar toamnă/ Și-n mine, neînțelesul omenesc....” (Neînţeles omenesc...).
             Pe unde nu e toamnă sau nu sunt toamne, acolo se face de o după-amiază a gândurilor când după ţopăit şi tropăit e pace, e linişte şi e bine deşi dorul de vâltori este accentuat şi poate avea accente de paroxism iluminat cu fire de argint şi astea date cu sclipici. Dar noi să rămânem totuşi la toamnă, de ce am face altfel, într-o para-conceptuală: „Cât de toamnă îmi e azi de tine/ Frânturi de cupru-mi curg pe șevalet/ Și fruzele-mi fac reverență-n soare-apune/ Cu stropi de ploaie ce-mi cânt-un menuet,/ Cât de toamnă îmi e azi de tine/ Am salbă de nori și cerul mi-e icnet,/ Pastelul se trece în negre suspine/ Visul din vară rămâne-amanet.../ Cât de toamnă îmi e azi de tine....” (Cât de toamnă de tine).
             Mai punem ceva aici şi gata despre carte, pentru că avem tocmai „Definiţia tăcerii”„Te rog povestește-mi ceva/ despre acea despletită stea,/ mângâie cuta gândului,/ alungă himerele oarbe ale oglinzilor/ și spune-mi/ ce suntem atunci când nu ne suntem?/ și de ce nălucile amintirilor stau răstignite/ între răstimpuri,/ Hai, povestește-mi ceva/ cu verbe amare/ despre timpul ce nu ne-ngheață,/ Hai, vorbește-mi/ curând ne e prea toamnă...”