Vasile Rodian Surasul(Vasile Rodian – „Surâsul potecii ascunse / Din Babilonia, Ed. Anthropos, 2003)

           Se poate pune problema unei seniorităţi a cuvântului, la ceas de amiază? Nefiind o întrebare pentru Radio Erevan, aşa cum ar putea părea. Da, se poate pune şi încă bine, necesar şi justificat. Nu individualizarea cât de asemenea nici asocierea pur semantică, puţin pretenţioase cu subsolul gândirii, ne pot da măsura valorică a gestului de expresie. Dacă surâde o potecă, n-am făcut mai nimic dincolo de surâs şi de potecă. Dacă însă are loc un ascunziş sub soare, atunci poate vui şi se poate colora trebuincios pentru minte ceva sublim şi anume o idee.
           Unde e în timpul acesta poetul? Într-un influx de iniţializare şi iniţiere, e şi nu e, stări confuze pot deveni convingătoare măcar de existenţa lor dacă nu neapărat şi de utiltate, spre performanţă ideatică putând duce elemente trăite sau vrute spe trăire, care contează până la a reprezenta fiindul.
           Vaile Rodian nu se are decât pe sine atunci când vine în această carte care ridică barierele drumurilor lăturalnice dar asta neînsemnând că mai puţin circulate. Cartea e una decisă pentru a fi gravă, pornind de la două conotaţii ce pot părea antagonice.

Fiind vorba despre abia ivirea din hăţiş şi dintr-odată, universalizarea îngrămădită şi încâlcită a ivirii. Totodată, cartea cea a frăţiorului meu, cum ne place să ne adresăm undeva la marginea lumii atroce de înţeleaptă ce e, modestă ca şi cuprins volumetric, trăieşte însă suficient de amplu şi arde cu flacără deschisă într-o cromatică exemplară.
            „Surâsul potecii ascunse”, după cum ziceam, e oarecum subversiv şi pe alocuri hipnotic. Nu alunecă în deşănţarea clipelor care se succed fără să le pese de nimeni. E atent, mângâietor iar câteodată înţepător. Un fel de lecţii de civism de la o lume la alta, sau între lumi în neliniştea unui eventual pas hotărâtor.
            Voi fi de astă dată mai discret în citate, fără discriminare sau judecăţi de valoare extinse, la limita însă cu obligativitatea intrării în atmosfera de esenţializare şi concentrare, ale intenţiilor şi faptelor. Artificii, deci: „ziduri, o lume a zidurilor/ fiecare cu insula/ cu neputinţa de a fi Dumnezeu/ fastul unui dans veci/ ce amai rămas omului!”(Punct nodal).
             Câte caracteristici se lasă accesate spre pătrunderea înţelesurilor ceva mai subtile... O ploaie, o înnorare, o adiere, de la caz la caz mai tuşat, mai răguşit, mai subţire, mai difuz. Pe undeva, îmi amintesc aici de aerul cadenţat al actriţei şi poetei Ioanei Crăciunescu, din „Mon general”, dar într-o formulă stilizată şi cu o amplitudine interioară, neobiectualizată declarativ. Aşadar: „tinicheaua vulturului/ începutul marş, piaţa căpeteniilor/ intrarea în steaguri/ o rană stelară/ un animal în zăbală/ absorbirea în ceară” (Oglindă răsturnată).
              Aşadar concentrare atunci când daţi de astfel de răbufniri, atitudini şi grimase existenţiale, cu poezia lui Vasile Rodian timpurile şi spaţiile sunt ecuaţii greu de rezolvat, împătimiri grele se fac simţite la tot pasul încât chiar nu ştii ce te aşteaptă.