BescucaCartea lui Marin Beșcucă, „Szebeni. Săldăbagiu de Munte al iubirii” – Editura Aureo, Oradea, 2017 – se deschide cu un text care dezvăluie, în parte măcar, relația dintre cele două părți ale titlului, „Szebeni”, pe de o parte, și „Săldăbagiu de Munte al iubirii”, pe de altă parte.
În privința numelui propriu, „Szebeni”, în context, pare a fi un cuvânt care se înconjoară de mister, identificabil cu numele unui interlocutor tăcut al vocii lirice ori sinonim / alt nume pentru Săldăbagiu de Munte, dar poate fi identificat și cu un garant ori chiar ocrotitor al „țarinei” pe care el însuși respiră, în timp ce iubirea, evident, capătă, de la început, statutul de liant al întregii construcții.
Când, mai departe, intră în scenă, „Săldăbagiu de Munte al Iubirii”, acesta se dezvăluie, pas cu pas, a fi, dinspre eul liric (în ipostaza îndrăgostitului), tărâmul de poveste pe care și-l creează, ducându-l aproape spre fabulos, cartea dezvoltându-se, în continuare, ca un amplu poem-invocație, în care femeia apare în ipostază de muză recunoscută, slujită, adorată, venerată, cântată…, drept care, se poate spune că, aici, poetul creează, schimbând, desigur, proporțiile, propria „cântare a cântărilor”, în care sentimentul iubirii este zeul pe care îl instituie, la care se închină omul, în permanență, în text existând mărci ale unui oximoronic amestec de perisabil și etern, fixate în cel mai statornic material, memoria, de unde îndrăgostitul extrage, aproape în permanență, secvențe aleatorii – numai că acestea par a nu fi doar trăite, ci și visate – și, din ele, își alcătuiește un epos, la care, apoi, se închină, luând femeia drept martor, dar și garant al imaginarului creat și în care ea devine axul a tot ce se evocă sau se construiește din manifestările prezentului.   


Așadar, în volumul de față, se regăsesc trăiri simple, omenești (enunțate, de asemenea, simplu, „mi-e inima frântă”, „nici acum nu mă vezi”etc.), firești, pe care îndrăgostitul ce se confesează în versuri le adună într-o amplă odă, închinată dragostei și femeii, însă, totodată, le face să pară complicate, fiindcă, de obicei, analizând-o pe actanta iubirii, privindu-i gesturile, reacțiile, mai ales față de el, dar și introspectându-se, luându-și aliat „albul hârtiei” și „negrul cernelii”, precum și „lumea, și noapte, și stele, și lună”, nu face altceva decât să reitereze manifestări ale omului dintotdeauna, aflat în starea de expansiune sufletească, starea care îi subliniază fragilitatea, dar, în același timp, îl și ridică spre / într-un univers (utopic, din perspectiva celorlalți, pentru că multe dintre datele pe care le înregistrează, în viziunea lui, înseamnă perfecțiunea), pe care îl privește ca printr-o lupă uriașă, iar fragmentele din care se compune le transformă în piese ale unui puzzle uriaș, pe care orice adiere de neliniște le poate amesteca.