cop 1 Ganea „Dance me very tenderly and dance me very long/ We`re both of us beneath our love, we`re both of us above” (Dansează-mă foarte tandru și dansează-mă îndelung/ Noi suntem sub dragostea noastră, noi suntem mai presus...), spun versurile cântecului „Dance me to the end of love”, al lui Leonard Cohen, versuri care ar putea constitui un motto pentru volumul de proză și versuri al autoarei Domnița Ganea, „..........”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Invitația la dans aparține autoarei care, într-o manieră extrem de sensibilă, debordant de sensibilă, ne primește pe ringul de dans al vieții unor personaje dragi sufletului său: „Și-n dans de timp trecut / Și-n dans de timp prezent / Viața-și prelinge lin / Clipe, Destin, iubiri, visări” (Ritm). Să dansezi nu e ușor, dar să dansezi cu viața... e foarte dificil. Domnița Ganea ne propune să asistăm la un dans trepidant al vieții unor oameni care trăiesc în sufletul ei, oameni iubiți, după cum ea mărturisește: „Vă iubesc atât cât poate nu v-am putut-o arăta mereu, vă iubesc și sunt mândră că sunteți părinții mei, cei cu dragoste de cărți, inteligenți, harnici, simpli și frumoși”. Chiar dacă confesiunea se referă la părinți, aceasta poate încadra pe toți dragii inimii sale.
Albert Camus spunea: „Trebuie să trăim și să creăm. Să trăim până la lacrimi.”  Exact acest lucru îl face și Domnița Ganea în volumul de față, impresionând cititorul „până la lacrimi” prin funcția relatării subiective, prin detaliile legate de întâmplările unor oameni care au trăit viața, nu doar au fost trecători prin ea. Și lacrimile care inundă ochii nu sunt doar de tristețe, ci și de fericire, sunt lacrimi ale inimii sale, transferate în cămările sensibilității cititorului.


       Autoarea vede viața „un car alegoric, defilând triumfal prin sufletele noastre, arătându-și minunatele flori, dar și mecanismul care adesea ruginește și se poticnește...”. Viziunea aceasta asupra vieții a făcut-o să evoce atât vremuri bune, luminoase, cu happy-end, cât și întâmplări ale unor vremuri grele care au lăsat urme adânci și dureroase în existența protagoniștilor.
       Domnița Ganea ne invită astfel într-un dans al destinelor, al istoriei, al realului, al trăirilor profunde, un dans al iubirii sub toate formele ei. E interesant „portativul”, așezarea povestirilor, alternarea episodică, pe mai multe coordonate, ceea ce dă cărții un aer mai mult decât original. Parcurgând filă cu filă, nu te mai poți opri... (ca și în dans, „ai intrat în horă, trebuie să joci”), rămâi și trăiești în fiecare întâmplare. Acțiunile sunt distincte și... acum ești în satul Rebrișoara, pe Valea Someșului, acum în Chicago, Africa sau îndepărtata Irlandă. Oriunde ar fi plasată acțiunea, personajele sunt aceleași: familia de țărani a Tatălui Bun, Ioan Fărcaș și tânăra înstrăinată, văzută în diferite ipostaze. Nu numai alternarea coordonatelor geografice este caracteristică acestei cărți, ci și cea empatică, joncțiunea parcă rămânând lacrimile de tristețe sau fericire. „Lumile” prezentate sunt impresionante: lumea satului și cea citadină, văzute și filtrate prin sufletul sensibil al Domniței Ganea. Exponentul acestor două lumi este însăși autoarea subiectivă și care trăiește și retrăiește prin fiecare por tot ceea ce i s-a întâmplat familiei din care provine, dar și aspectele relatate despre personaje cu care interferează pe ringul de dans al vieții. Nostalgia copilăriei, dar mai ales dorul nesfârșit al înstrăinatului sunt pe rând înfățișate cu candoare, cu finețe, într-un limbaj duios, familiar, care te face părtaș în mod direct la ceea ce citești: „Din drumul de țară visat / Desprindă-se iar fericirea / Și pașii ce-ades m-au purtat / Mai poarte-mi spre CASĂ venirea” (Dor). Nu e întâmplătoare folosirea majusculelor în substantivul „CASĂ”. Casa nu poate fi oriunde, casa e doar ACASĂ. „Casa” Domniței Ganea este familia ei din Rebrișoara, o „casă” de țărani: bunicii, părinții, verii cei năzdrăvani, mătuși, unchi, străbuni, cărora li se alătură Vasile Ganea, soțul autoarei (căruia îi mulțumește cu dragoste) și cei doi copii ai lor: Alex și Bogdan. O familie cu povești de viață adunate din depărtare, din timpul ororilor războiului ce a devastat România, „cumplite vremuri, cumplite destine” în care se zbăteau „cu toți, bărbați și femei deopotrivă, duceau bătăliile lor, împinse la paroxism”, până în zilele noastre... istorie, naturalețe, frumusețe. Autoarea ne deschide ușa și geamurile casei sale, invitându-ne să trăim la unison greutăți (războiul și atrocitățile lui, incendiul, răutățile unor consăteni, bunătatea altora) sau să ne bucurăm dansând vesel cu protagoniștii celei mai năzdrăvane „trupe de șoc” formată din: Sorin, Cipri și Alex (obținerea „jinarsului” sau a permisului de conducere, „turma de elefanți” și altele). Citindu-le, redevii copil și se trezește aceeași nostalgie a copilăriei, observând imposibilitatea reîntoarcerii fizice în trecut, ci doar prin amintire („martor și participant la astfel de evenimente, atunci implicarea afectivă este infinit mai mare, iar emoțiile și trăirile mult mai puternice”). Din casa Domniței Ganea răzbate mereu chipul unei fetițe sensibile care este profund impresionată de animăluțele ce populează curtea: pisoii, puii de cloșcă, Lady și foarte fascinată de poveștile bunicului. Dramele din timpul războiului sunt dublate de alte drame, trăite și povestite cu măiestrie de autoare.
        Lumea străinătății aduce în fața noastră figura unei femei (Donna, Adeline) care e măcinată de tristețe sau de imposibilitatea regăsirii prin iubire: „Și pași și viața se topesc în ea... / Veni-va alba vară peste toate, / Dar cine știe de va fi și-a mea?”(„Începutul”). Această iubire vine mai târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată: „toate lucrurile bune au venit cam prea târziu, având nenorocul să se intersecteze cu lucrurile mai puțin bune”. Și străinătatea are personajele ei triste: soții ce și-au pierdut copiii, veteranul de război, artiști care trăiesc drame din iubire. Deși tristețea inundă uneori, povestirile Domniței Ganea au o mare notă de optimism, o vrere mare de viață, în pofida vicisitudinilor la care sunt supuse personajele sale: probleme de sănătate, întâmplări nefaste. Autoarea vine dintr-o lume de luptători, oameni ce au învățat că „o luptă-i viața, deci te luptă!” (G. Coșbuc) și din lupta asta se naște viața. Viața e luptă, e trăire, e bine și rău, e liniște și neliniște, e aer, apă, foc, poem, tablou, dans cu lumina și întunericul din noi. Domnița Ganea ni le-a ilustrat într-un volum de excepție, purtându-ne pe aripi de vis și amintiri, de doruri și dorințe, așa ca în versul „Dance me to your beauty with a burning violin...” (Dansează-mă spre frumusețea ta ca o vioară arzândă) al aceluiași cântec de Cohen „Dance me to the end of love”. Vă invit la dans, la dansul cu și prin viața personajelor Domniței Ganea, vă invit până la, nu „sfârșitul dragostei noastre”, ci până la finalul cărții care poate deveni... un nou început.