caicălătorie

te chem într-o călătorie fără seamăn
prin țări misterioase care știu
să îmblânzească rana prea albastră
a dorului de ducă al celui viu.

plecăm cu trenul dis-de-dimineață,
ca să ne fie-n tihnă-ntregul drum,
să contemplăm cum, dincolo de ceață,
câștigă cerul meciul în retur;

ne vom mira de verdele ce-o curge
pe lângă noi ca într-un vis ciudat


și, povestind de toate câte-n lume,
vom adormi cu sufletu-mpăcat...

te-oi căuta prin somn, vrând să-ți aud
bătaia inimii preț de o clipă,
și-apoi mă voi lăsa de vise dus
în brațul tău făcut dintr-o aripă...

ne vom trezi-ntr-o vreme și vom vrea
ca drumul nostru să nu se sfârșească,
știind c-avem atâtea a ne da
că nu ne-ajung toți anii dintr-o viață.

vino, așadar, fiindc-am ales anume
cea mai întinsă țară de pe glob –
vom trece prin orașe cu renume,
prin stepe, munți, până-n spre Polul Nord...


cutumă

la-ncheietura mâinii - firul roșu
îmi amintește vag cine mai sunt:
pământ și sânge, pare a-mi da de veste,
amestecate în mojar de gând;

un fir ce poartă-n sine înțelesuri
nedeslușite ochiului grăbit
ce n-are timp să-l mai despice-n șapte,
să-l întrevad-arzând la foc mocnit...

la-ncheietură, însăși veșnicia
pulsează-ncet un cântec nesfârșit –
aproape că îi simt, în mâini, uimirea
atunci când îi vorbesc despre sfârșit

și-ncepe blând să-mi spună despre toate,
și-ncearcă să-mi arate că greșesc,
că-n firul meu mileniile sunt toate
și-n mine umblă Însuși Dumnezeu...

la-ncheietura mâinii-nfășurat,
de șapte ori, c-așa este cutuma,
un fir c-un capăt chiar de cer legat,
să nu mi se mai piardă-n lume urma...


summer wine

zgomot peste tot, aglomerate
străzi și gânduri, curge-n urbe foc...
parcă ar erupe în cetate
toți vulcanii-n ritm de piese rock!

mă gândesc să plec pentru o vreme,
nu de alta, dar n-aud nimic
și-un sejur pe unde ceru-și cerne
din albastru ar fi bine-venit...

undeva... prin munți fără de nume,
unde omul încă n-a ajuns,
mi-ar feri-ntreg sufletul de lume
și-aș uita tot ce nu pot să uit!

pentr-o zi sau două aș purta,
în timpane, amprentele ciudate
ale unui cântec de demult
care mi-a rupt inima în șapte...

parcă-n vene mi-a pătruns, păcat
semănând c-un vin ușor de vară:
summer wine... ce haos a creat,
drog acustic luat pe-urechea goală!

mă voi dezvăța cumva de el,
ascultând cum freamătă-n vânt brazii
și-am să-mi prind, în taină, de-un cercel
cântecul ivit din constelații...

revenind din munte dup-o viață,
că n-avem vacanțe numai dus,
voi plusa c-un zâmbet și-o speranță,
știind bine-n suflet ce-am ascuns!.


crepuscul

crepusculul se-ntinde ca un plâns de copil
peste-o lume atât de ciudată –
îl aud construind între cer și pământ
zid opac din cenușă și piatră;

mai demult își ningea liniștit, auriu,
frumusețea-înadins peste mine –
dar de-un timp își ascunde orice pas ivoriu
și îl simt cum începe a plânge;

pare-a fi în război și pe frontul celest
îi cad sute de șoimi înainte,
baricade de-aripi pentr-o clipă-l păzesc,
dar îi e drumul scris: „înainte!”...

cenușiu și tăcut ca un rege temut,
norii grei de la gât și-i deșiră –
ca și cum ar putea să își facă un scut,
de va toarce mănunchiul de vină...

nu mai știe de mov, nici de maci sângerii,
nu-i mai pasă de nicio culoare,
fiindcă-n iarna ce vine e atât de mult gri
c-o să-nvingă și raza de soare...

câmpul lui auriu, plin de prinți și de vulpi,
e, de-acum, cenușiu câmp de luptă...
nu-mblânzești nicidecum, ci începi să te lupți,
trandafirii-ți devin praf de pușcă...

și când toate-au trecut și când toate zâmbesc -
chipul vremii întruna se schimbă...
printre răni și ruine, de-o să cauți, găsești
stropi de dor prefăcuți în lumină...


șoimul

aripile-i negre întinse-s spre cer;
prin pene își face drum vântul rebel -
granit pare-a fi, sfidând gravitația,
din ochi nu își scapă nici prada, nici viața...

dibaci vânător de himere și vreri,
în zbor își preface și ultimul nerv -
scrutează prudent depărtarea întruna,
găsindu-i și vremii, și lumii măsura...

îi pare că noaptea îl topește-ntr-adins,
să-i fie-ntuneric în dor și în simț,
să nu-și mai aducă aminte de zbor,
să nu se întreacă, în deșert, cu vreun nor...

aripile-i sunt legate de cer:
plonjează spre mâine, plângând după ieri,
și-n urma lui albă, de Calee Lactee,
se aude cum curge durerea sub pene...

song for a purple spring

în primăvara aceasta atât de mov
că parc-ar fi împrumutată-n taină
din charoit găsit întâmplător
pe lângă Chara – apa siberiană,

mă învelesc cuminte-ntr-o poveste,
legându-mi strâns la glezne cifra opt,
și plec s-admir picturile rupestre,
simțind cum infinitul plânge-n dor...

în urmele stângaci lăsate-n peșteri
acum o veșnicie și ceva
încep să înfloreasc,-atât de meșteri,
arborii lumii,-nchipuind ceva...

ceva ce-aduce vag c-o amintire,
ceva ce-și caută prin rocă drum
spre soarele ce-apune în privire,
știind că-n suflet poate fi de-acum...

vânătoare regală

pașii mi se sting în arșița amiezii,
stropii de cicoare-i cer iertare verii –
liniștea-i deplină, în curând vânatul
va-ncerca să-nșele vânătorul, arcul...

ochii noștri parcă răscolesc destine –
știu ce-o să se-ntâmple, știu atât de bine...
vreau să-mi cadă arma-n ierburile-uscate
și să fug departe, și să uit de toate!

dar mi-s prinse-n palme arcul și săgeata
și simt firul ierbii înnodat pe gheata
care se preface, ca într-o poveste,
într-un rug ce-aduce de prin ceruri veste...

simt că-mi ard obrajii, simt pe buze sarea,
mai scrutez o dată prada mea și zarea:
valea-i o oglindă ce-mi reflectă chipul,
iar un șoim îmi poartă zborul, gândul, visul...

din drag de tine...

fruntea mi-o plecasem înspre tine,
tâmpla să îmi fie lâng-a ta,
să-ntețesc cu tot ce-aveam în mine
focuri care alungă piaza rea;

auzeam cum urlă,-n straja nopții,
lupii-nfometați de prin păduri
și-aruncam în jarul crunt al sorții
brazii de cu ziuă-aduși din munți...

se nășteau mărgele de lumină
și în gând, și-n ochi, și-n trupu-ntreg,
ca și cum în lume n-ar fi vină
și aș ști pe lupi să-i înțeleg;

adormeam văzând cum se îmbină
glasurile nopții ca-ntr-un cor
și, prin somn, simțeam câte-o jivină
că ne dă, spre-a fi-mblânzită, ocol...

căutam, la tine-n brațe, tihnă...
îmi găseam, la tine-n suflet, rost...
mirosea în jur, discret, a smirnă:
îngerul în gânduri ne-o fi fost...


cântec de lună plină

te-am căutat prin toată această urbe,
pe străzi al căror nume nu-l cunosc,
prin piețe-n care florărese cu renume
îți vând pe mai nimic un braț de flori;

credeam că te găsesc, de cade seara,
prin cafenele-ntunecate, bând
merlot rose - adus special din crama
ascunsă adânc pe undeva prin piept;

prin parcurile mute care-ncearcă
să semene pădurilor din munți,
deși-nțeleg că-i inutil și rana
și-o-nfășură în fel de fel de zimți...

te-am căutat în sala de concerte,
crezând c-acolo te vei fi ascuns,
ca să îți stâmperi focu-ntr-o mai veche
licoare din pelin pe coarde pus...

și-n situri care-au fost descoperite
prea de curând și, poate, în zadar –
deși în pietre-s tăinuite multe,
de viața ta nu au avut habar...

a mai rămas un loc necercetat,
dar nu cutez să-i deranjez odihna:
la mine-n suflet nu te-am căutat
și teamă mi-e că tu îi ești lumina...



urcuș

îmi voi petrece timpul pe un munte
ce-ascunde ametist în roca sa,
iar brazii și-i preface într-o punte,
să lege lumea-ntreagă de o stea.

ca să ajungi la poalele-i de piatră,
cu broderii făcute din stejari,
nu poți decât de treci înot o apă,
cu păstrăvii-ntrecându-te, spre mal...

apoi... ghicești sub iederă poteca
și urci plângând, fiindu-ți drumu-abrupt,
și nu ai cum să îți astâmperi setea,
și lupii,-n haite,-i simți că te conduc...

dar, când ajungi pe culmea mult dorită
și iarba-ncepe a mirosi a cer,
n-o să-ți mai pese că îți e rănită
și-ți sângerează inima de fier;

vei respira și vei privi departe
cum norii joacă leapșa cu un munte,
de parc-ar fi-ntrupări de puritate
cu soarele întipărit pe frunte...