tt   Trenul înseamnă şi dezamăgiri, aşteptări înfrigurate, uneori scoate oameni din vieţile noastre...
     Pe coridor s-au tot perindat nişte tineri în haine militare, de ofiţeri, nu de soldaţi în termen, fie pentru a fuma, fie pentru a lua o gură de aer proaspăt. Ocupau compartimentul în zona căruia mă aşezasem, dar mă asigurasem că nu stâjenesc cu prezenţa mea. Lumina era chioară de tot, slabă la extrem, aşa că cititul s-a dovedit a fi o întreprindere mult prea anevoioasă şi, după ceva timp de privit la poze, am şi renunţat. Unul dintre ei, care nu ieşise pe culoar la o ţigară, ci doar să-şi scoată capul afară  (pentru o sezaţie de şoc, mi-am spus în sinea mea, mai ales că trenul prinsese viteză), m-a întrebat dacă doresc să închidă geamul. Era curent, perdelele parcă voiau să-şi ia zborul pe ferestre, iar noaptea se arăta răcoroasă. Am aprobat mai mult din cap, dar contactul nu s-a limitat numai la atât. A dispărut, oarecum în grabă, ca să se întoarcă după câteva clipe cu o propunere neaşteptată: să împart compartimentul cu ei, opt militari care mergeau la Boboc, lângă Buzău. Instinctiv, uniforma dă un aer de seriozitate, de încredere, de siguranţă chiar, induce gândul că necunoscutul nu e chiar total, că răul - dacă ar exista cumva - nu poate ataca din prima. Tipul, bine crescut, cu un aer de om educat, mai mult spre blond decât şaten, slăbuţ, drăguţ, fin, mi-a spus să  n-am reţineri pentru că garantează el că se vor purta cavalereşte.

Cred că privirea mă trădase. Mi-am îndreptat spatele, am privit în gol, am ezitat, dar, mai apoi, am intrat, ei au strâns rândurile, cineva mutându-se pe bancheta din faţă. Unul dintre ei mi-a adus bagajul, l-a pus în cuşetă, şi conversaţia sau, câteodată, o tăcere grăitoare, şi-au urmat firescul. Am aflat printre sincope, din ironiile unuia dintre ei, că tatăl celui ce venise cu ideea, era numărul doi sau trei în conducerea celui mai important aeroport din ţară, mama profesoară la un liceu bucureştean de renume şi că tipul era logodit, iar gândul la acea ea, aflată într-o situaţie similară, ar fi trezit altruismul din el. Amănuntele au venit de la singurul tip mai aiurit, rătăcit cumva în grupul lor şi care era îmbrăcat civil; purta un tricou bleu şi blugi şi mai şi spunea bancuri sau făcea observaţii la limită, părând, mai în toate, o excepţie. Un altul a ţinut să intervină; colegul trebuie scuzat pentru că ei toţi au trecut printr-o experienţă cum nu şi-ar fi imaginat niciunul vreodată. Probabil figura mea a fost grăitoare, întrucât au venit şi explicaţiile într-un fel eliberatoare. Adevărul dur, necomentat, detaliile, ar fi cutremurat pe oricine. Veneau de la o înmormântare, a unui coleg, a cărui dispariție survenise ca un trăsnet fatal. Când acestuia i-a venit rândul la săritura cu paraşuta, s-a petrecut ceva de neînţeles. Deodată a încremenit pe poziţie şi i-a spus brusc instructorului de zbor că el simte că nu poate pur şi simplu s-o facă. I s-a ripostat că pentru un absolvent, aşa ceva e de neacceptat, nu e o tocmeală, ezitarea fiind exclusă. Nimeni nu prea ştia ce se întâmplase cu adevărat; panica lui care putea să fi paralizat totul, o defecţiune la sistemul de deschidere a paraşutei... Fatalitatea a lovit din plin. Unul dintre ei, mai brunet şi puţin mai înalt decât restul, care privea în gol, parcă detaşat de grup şi care nu spusese nimic până atunci, a răbufnit dintr-odată:
- Mai degrabă o defecţiune; când eşti în pericol, acţionezi instinctiv, nu abandonezi, nu se poate. Şi după atâta simulare şi testări, totul devine o deprindere clară, ca la şofat. Am fost testaţi de atâtea ori.
- Niciunul dintre noi nu ne-am dus la locul prăbuşirii.    Ne-ar fi ucis curajul viitor. Nici când i-am văzut sicriul înfăşurat în drapel, nu mi-a venit să cred că unul dintre noi, el, e acolo. Eu unul m-am gândit că poate se întâmplă ca în unul din acele vise în care plutim între cer şi pământ, suntem păsări, iar în plutirea lui, el s-a dus altundeva, s-a ascuns, într-un cuib al viselor nemărginite.
- Vezi că devii visător. N-avem voie. De fapt, acum suntem în permisie. Am făcut un legământ ca nimeni să nu sufle o vorbă nimănui despre ezitarea lui din faţa saltului. Instructorul n-a avut tăria de a ne însoţi; a spus că nu-i poate privi în ochi părinţii, oameni de la ţară care cred în premoniţii. Nu-l putem acuza de nimic. E bun profesionist, a fost înţelegător cu noi, calm, ne-a încurajat întotdeauna, deşi profesia impune rigoare şi o anumită duritate. Spune că, deşi e convins că n-a greşit, simte într-un fel vinovăţia apasându-i umerii. Noi i-am întărit convingerea că îl înţelegem şi că are dreptate. Însă discuţiile premergătoare, scena, ni s-au înregistrat, cred, fiecăruia în minte ca pe o peliculă.
- Viaţa-i tare complicată şi în acelaşi timp pare atât de simplă şi fragilă. Şi era un om atât de plin de energie, tolerant, serios, poate opusul meu. De aceea acceptase să împărţim camera, să mă ia aşa cum sunt. Parcă îşi pusese ambiţia să descopere dacă am ceva bun în mine. El, sigur, avea mult de oferit.
Cel care vorbise era colegul de cameră, devenit în timp un bun prieten, cel îmbrăcat diferit, civil.
N-am reţinut precis de unde veneau, dar avuseseră bilet direct şi schimbaseră în mare grabă trenul la Bucureşti ca să prindă legătura. Apoi, a urmat o tăcere pe care cred că nu şi-ar fi dorit-o nimeni; bântuită de imagini recente, de revoltă, de neputinţă, încrâncenare, - asta în lipsa unui adversar palpabil cu care ai vrea să te lupţi. Şi totuşi zborul în sine e unul dintre cele mai mari visuri ale omului, punctual de la Icar încoace şi una din cele mai năstruşnice şi totodată remarcabile realizări ale sale... 
 În partea a doua a călătoriei, după un zgomot involuntar, făcut de un stomac rebel, cineva s-a scuzat. N-a putut înghiţi nimic toată ziua. Un altul a recunoscut că s-au eschivat, n-au mâncat la obișnuita masă după întoarcerea de la cimitir. Au sărit-o, motivând pierderea trenului. Altcineva a spus că o gustare ar face diferenţa. M-am gândit că i-ar aduce în concret, pe acest pământ care cu gravitaţia, cu duritatea lui, răpise un om menit a fi al aerului. S-a pus la comun ce aveam încropindu-se o gustare.
Eu nu călătorisem niciodată cu avionul, deci zborul rămânea un lucru abstract. În copilărie mă fascina dâra albă pe care unele tipuri o lasă pe un cer albastru, senin, dar nu-mi imaginam cum pot fi oameni acolo sus, să zboare precum păsările. Şi întrebarea cea mai iscoditoare era desigur ce fel de oameni pot fi aceia. În gândul meu, această binefacere de a mânui păsările imense create de tehnică, aparţinea unor oameni aleşi, iar călătorii erau privilegiaţi. Realitatea de acolo de sus, din văzduhuri, pe atunci o credeam o mai mult o născocire şi fascinaţia creştea. Nu aşa mi-i închipuisem eu; tineri, plăcuţi, atletici şi... mai presus de toate, obişnuiţi. Umani şi vulnerabili. În esenţa lor mai curajoşi şi..., în acelaşi timp, poate şi mai visători, dacă și-au putut alege aerul, înălţimile, ca o parte a modului de viaţă. După acea întâlnire, când se anunţa vreun accident aviatic, în vreun loc neştiut al terrei, inima mi se stângea, riscurile creşteau şi le uram acelor cunoscuţi fără nume, greu încercaţi odată, să fie ocrotiţi de Cel de Sus şi în siguranţă. Ulterior, ori de câte ori am călătorit cu avionul, involuntar mi-am amintit de cei opt piloţi, nu chipuri - aici totul pare estompat, a devenit o impresie - ci de cutezanţa, de aventura zborului, de o solidaritate impregnată de tristeţe şi durere.