Daniel Marian Calaretul Coperta Cu text 1    În sinea noastră suntem cu toții, măcar din când în când, Feți Frumoși și Ilene Cosânzene cărora li se atașează, din dotarea Regatului, de la naștere sau... din mers, câte un patruped înaripat, în speță un cal, cu sau fără girofar (recte stea), cu sau fără anvelope de sezon (potcoave de 99 de oca) dispus a consuma, nu numai când e în misiune specială sau la dietă, jarul aferent șemineului cu deschidere la tolba cu povești, mai ales în anotimpul alb, așa precum ne dorim să-i fie și dumnealui nu doar pielea ci și aripile. 
    Despre măiestria necesară unei bune dirijări în ceea ce privește tehnica mânuirii hățurilor, cred că am putea consulta părerea unui călăreț atipic, țintit în a ne conduce cu succes pe traseul cu obstacole sentimentale generate de  experimentarea unei „iubiri amânate”. S-ar cuveni, așadar, să dăm ascultare, plecând nu doar privirea pe text, cât mai ales urechea inimii, la ecoul trăirii intense pe care ne-o dezvăluie însuși poetul Daniel Marian, în volumul „călărețul din zorii unei iubiri amânate”, Belgrad – Madagascar – Costa Rica, 2019, cu ISBN de autor.
    Dacă n-ați iubit sau poate dacă ați iubit, dar nu ați avut „fericirea” să fi cunoscut sentimentul adânc sfâșietor al iubirii neîmpărtășite sau a celei neîmplinite, probabil că nu ați savura pe deplin paleta de stări și tonalități surprinzătoare cu care acesta își modulează discursul poetic.


    Unele adevăruri poartă cu sine dureri pe care doar înțelepciunea vârstei (s-ar presupune!) le-ar îndulci îndurarea sau le-ar calma marginile abrazive, în tot procesul de redefinire și relocare emoțională a celui care rămâne să descopere ce se află în spatele cortinei pe care scrie cu litere de-o șchioapă „iubire amânată”!
    Daniel Marian alege să probeze pentru noi, cititorii acestui volum de versuri, costumația specifică unui erou atipic, pornit să își găsească coordonatele după furtuna pe care o stârnește o asemenea iubire neîmpărtășită.
    Și nu puține sunt porțile cărora trebuie să le desfereci lacătele prinse de oboseala ruginii convenționale, până să descoperi că ai ajuns în miezul unui sens ale cărui dimensiuni rivalizează conștient cu ordinea firească, lăsată de însuși Dumnezeu pe Pământ.
    „Călărețul” din „zorii unei iubiri amânate” și-a făcut conștiincios temele, a consemnat cu atenție ce și mai ales cât de repede trebuie acționat, el însuși arătându-ne cum trebuie să probezi și să accepți hainele unei autenticități ce nu mai suportă amânare, dacă îți dorești să supraviețuiești unei iubiri sortită eșecului.
    Patru ar fi palierele semantice pe care ne poftește să-i urmărim evoluția, poetul și anume: a relației cu Dumnezeu, a relației cu femeia, a celei cu cuvintele și a relației cu starea de nebunie.
    Privite în ansamblul lor, nici nu te-ai mai mira că singurul liant plauzibil în această formulă nu ar putea fi decât poetul, cel care deține frâiele deloc ușor strunibile ale unei direcții salvatoare.
    Deși recunoaște, în esență, splendoarea cuibărită în tot ceea ce înseamnă arhitectura de nezdruncinat a creației divine: „contează pentru mine iarba/...// un fulg și un fluture și o scamă/ toate acestea fiind sfânta/ treime a simțirii” (într-o ordine înțeleaptă), tonul cu care i se adresează Creatorului capătă nuanțe neașteptate, de la cel interogativ - moralizator: „un Dumnezeu ce zace în taină!”, „sau n-ați auzit cum Dumnezeu/ a fost prins dormind/ la facerea lumii// de aceea atâtea apocalise” ( minciuna), la cel acuzator : „Doamne e prea mult / să-mi iei mie / veșnicia și / s-o-mparți pe coclauri / și mai ales / s-o vadă toată lumea” ( veșnicia-n pielea goală).
    De unde această îndrăzneală, ne-am întreba. Răspunsul pare să se justifice ca fiind un drept câștigat în urma unei traume majore suferite și care îl îndreptățește cumva, pe acesta, să se revolte, să ceară socoteală, ba, mai mult, să scoată la iveală greșeli chiar și de acolo de unde se presupune că totul ar trebui să fie perfect. Îndrăzneala atinge apogeul atunci când deconspiră, cu o bucurie voit răutăcioasă, scopul suprem al Creatorului: „într-o ordine firească a lucrurilor și ființelor/ Dumnezeu trăiește/ ca să ne-ngroape pe toți”.
    Poetul a devenit vulnerabil, iar acest lucru încearcă să îl mascheze abătând atenția de la problema principală – suferința.
    Vom descoperi totuși și un Dumnezeu accesibil, căruia i te poți adresa ca unui prieten: „nu-ți merge mobilul să-l suni/ pe Dumnezeu la centrul de raportare/ a minunilor...” ( cum te-ai pricopsit cu fericirea în flăcări) sau e disponibil pentru noi încă o zi: „ iar Dumnezeu e disponibil încă o zi”, (universul la bariera potrivită).
    Sfera semantică se completează treptat prin trimiteri la Rai, la Noe, la îngeri, însă ineditul trimiterii îl constituie asocierea cu un loc mai puțin așteptat și anume „crâșma”. Aceasta devine un spațiu propice unor metamorfozări imperios necesare, cu condiția să se consume „otrava ecologică”, ritualic turnată în cele patruzeci de pahare: „ de câte ori sunt înger și asta/ se întâmplă de câte ori beau/ cele patruzeci de pahare/ cu otrava ecologică / ca să nu poluez și mințile altora” (cum mai vine ș-asta). Tot acolo se poate face trecerea în „paradis:, „paradisul era o crâșmă de la țară”, (se trăia în vecinătatea vieții), e un spațiu care oferă siguranță și confort, căci: „aici e cald, uscat și bine” (aici e locul de tine).
    Confortul declarat este periclitat de primele decepționări, atunci când intră în scenă femeia, cea care stinge focul singurei îngereli: „tu fugi după tămâie să stingi/ cu ea focul singurei îngereli / dar care nu ți se potrivește” (cum mai vine și asta).
    Întregul volum poartă amprenta mai mult sau mai puțin declarată a femeii pe care ajunge chiar să o numească „Alina”, dar aceasta e una rece, distantă, cu rol de intimidare a iubirii: „la porțile tale alina / sărutul îngheață / de așteptare / până te dezgheți tu / o să ai de-a face cu / încălzirea globală”.
    Tot ea este cea care provoacă insomnii: „în noaptea ta deasă/ crudă prințesă/ ție nu-ți pasă/ că am insomnii/ de mătasă”, (ascunsă-n povești), iar amintirea acesteia ar avea efectul unei sinucideri repetate: „să mai vorbesc despre tine / e ca și cum m-aș sinucide / încă o dată” ( Alina).
    Sesizăm o dinamică tipică unui luptător aflat într-o luptă cu sinele, pe un câmp minat.
    Se traversează etapele specifice asimilării unei situații limită: negarea, furia, înțelegerea, acceptarea. 
    Dacă în prima parte a volumului, predomină sintagme precum „mă prăbușesc eu în mine/ să mă caut după ce / avuseseră o-nmormântare și o nuntă / toate arătările din temnița / capului meu...” (mai vino pe aici), „colecționez tristeți / limpezi și adânci / ca valea seacă” (prea devreme pentru inventar), declară că „am probleme de echilibru/ deoarece încăpățânatu-mi trup/... nu se poate decide/ între munte și mare/ și mai e mintea-mi/ care bate și câmpii/ și dealurile livezile viile” ( trebuie că sunt o pacoste amețită), treptat registrul se schimbă, atenția se îndreaptă către ceilalți cărora le strigă, le cere să se trezească: strigă, arată lumii: „voi vă prefaceți voi nu vedeți / voi nu vă dați seama  / că cerul nu e cum trebuie să fie” (minciuna), cere socoteală: „ai văzut tu”, îndeamnă:„dezbracă-te de trupul tău”, ia în răspăr moartea.
    Furiei îi urmează înțelegerea și poetul o face treptat căci are un ochi ager, își pune inima sub cap și se angajează paznic la sentimente. Ia urma femeii, căci se declară „cerșetor de vise”.
    Punctul culminant este atins abia când conștientizează și afirmă că „mi-e frică de iubire”, drept pentru care decide să o îngroape.
    Tonul devine meditativ, semn al unei împăcări cu sinele și cu experiența transformațională prin care trece, ca spre final să declare că „face din pâine femeie” și că îi recunoaște frumusețea.
    De o frumusețe aparte este poemul de la pag. 88, prin versurile căruia poetul se autodefinește: „cunosc un om care dă din aripi / el spune că nu vrea să-și ia zborul / dă din aripi pentru a rămâne pe loc / în timp ce văzduhul îl trage spre el”. Descoperim frumusețea umană cu care poetul este înzestrat și pe care ne lasă să i-o descoperim.
    „Dacă dragostea nu e nebunie, atunci nu e dragoste” afirma  Pedro Calderon de la Barca, iar poetul vine să întărească esența afirmației, căci ne lasă să înțelegem că nebunia devine spațiul de refugiu - de renovare pentru gândurile certate cu liniștea de a trăi. Ea vine nu numai atunci când îți întorci viața pe dos, ci din contra, tu însuți trebuie să ți-o organizezi căci sufletul „își caută doza / potrivită de nebunie”.  Așadar nici „nu există frumusețe fără nebunie” ( veverița mov).
    Despre Fericire... numai de bine, dacă n-ar fi plină de păcate, proastă, urâtă și nebună -  „ea era o biată consolă pentru respirație/ pe care se mai urcau visele cretine” (proastă urâtă și nebună fericirea). Drept pentru care refuză tratamentul cu acest elixir, căci e prea complicat și implică riscuri majore.
    Fără doar și poate, poezia lui Daniel Marian te prinde în mrejele nonconformismului cu gândul „pașnic" de a-ți deschide ochii, dincolo de realitatea imediată care îți plafonează neuronii și te orbește până la spălare de creier. Versul lui te ține viu pentru că îți imprimă dinamismul specific frumoasei nebunii care îți trezește, precum un ceas deșteptător, la cele mai mici ore din noapte, instinctele de  conservare și le pune pe nicovala neîndurătoare a conștiintei, îți întinde ciocanul liberului arbitru, apoi îți șoptește, privindu-te în ochi: „Lovește!"
               ...cam așa am simțit eu că e cu poezia lui Daniel Marian...