c antonAMURG SFÂȘIAT

„Toată lumea vrea fericire,
 nimeni nu vrea durere,
dar nu poţi avea curcubeu
fără un pic de ploaie.”

 (Khalil GIBRAN)

Amurg sfâșiat
În fulgere și supremații
Triumful atât de înalt
Încât e rugă-n rănile dintâi!

Amurg în delir
Sângele orb peste patrafir


Petale grena de trandafir
Sfâșie trupuri de copil…

Ne surpăm în cuvinte,
Ne surpăm în tăceri –
Rămâne ruga-n cele sfinte
Dor de alint de mângâieri!

Ne surpăm în iluzii certe
În fragede firave sentimente
În starea de A IUBI și A FI continuu
În iertare în a crede în emergența unicității în UNU!




TRUP de VÂNT

„Unii aşteaptă ploaia
ca să nu plângă singuri.”

(Fabrizio DE ANDRE)



Nu-mi da culoare
Nici alb veșmânt
Lasă trupul să zboare
Cu aripile-i de vânt…

Nu-l prinde în brațe,
Nu-i da noi speranțe,
Lasă-l să cadă de pe creste,
Să simte surpările adânci celeste…

Nu-l înaripa cu poezii
Și cu firave lacrimi de rouă
Când cerul arde-n erezii
Iubirea să se-mpartă-n două…

Tu/Eu… și noi în trup de vânt mereu;
Plouă și suntem captivi în rugă…
Te-ating și par în căutare de alt eu
Și-n trupul tău toți… mă alungă!




RUPTURĂ de NORI

„ Ploaia înseamnă graţie;
ploaia este cerul coborând spre pământ;
fără ploaie, nu ar fi viaţă.”

(John UPDIKE)


Ploaie, fulgere,
Cerul geme
De durere
Și blesteme…

Ploaie, tunete,
Timp în furtună,
Omule teme-te
De a cerului ură…

Ploaie, vânt în spice,
Cerul orb întunecat
Gândul nimic nu zice
Sufletul e în păcat…

Ploaie, nori în surpare,
Atâta apă e încât
Și lacrima-i fără scăpare
Plânge de timp urât…




APRILIE ÎNSÂNGERAT

„Aprilie este cea mai crudă lună a anului;
ea face să răsară liliacul din pământul mort,
amestecând amintirea cu dorința ,
 stârnind rădăcinile amorțite cu ploi de primăvară."

 (T.S.ELLIOT)

Din toate prăzile de efemer
Iubirea s-a însângerat
Și-a voit partea sa de cer
și de adânc captive înalt…

Aprilie însângerat pe munți
Zăpezile încă oarbe-n amurg
Tu cu dorul inimii-mi săruți
Nostalgii spre care abia ajung…

Arzi aripi pline de îndoială,
Osifici truda gândului-n talanți,
Mă lași ca vântul să îți ceară
Arvună pentru cei pururi plecați…

Aprilie însângerat pe baricade
Luptele ultime fără de câștigător;
Sufletul iubirii în fiecare arde
Adânc, discret, lyric, devorator…




AM GREȘIT !

„Fără bunătate și fără iertare pentru greșelele
și lipsurile aproapelui întreaga viață omenească
nu e decât un infern de urâțenie,
de zgomot, de meschinărie!”

(Vasile PÂRVAN)

Am greșit!
Am greșit, Doamne!
Am greșit, Doamne, mereu și discret!
(Ce să mă fac: sunt Om… încă Te mai aștept!)

Am greșit!
Am greșit sub ceruri înalte!
Am greșit peste pământ și ape!
(Ce să mă fac: sunt Om… plin de păcate!)

Am greșit!
Am greșit în muguri de cuvânt!
Am greșit sub firavul jurământ!
(Ce să mă fac: sunt Om… ca o frunză-n vânt!)

Am greșit!
Am greșit că am iubit!
Am greșit că destul n-am iubit!
(Ce să mă fac: sunt Om… iert tot ce e greșit?!)




AM IUBIT !

„Dacă iubirea ta nu are speranță să fie primită, dator ești să taci...
Dacă iubirea ta nu este primită și ajunge să fie o zădarnică rugăminte - asta fiind răsplata fidelității tale –
și dacă nu ai puterea sufletească de a tăcea, atunci caută să te vindeci, dacă dai peste vreun medic priceput în așa ceva.
Căci iubirea nu trebuie confundată cu sclavia inimii.
 Iubirea care se roagă este frumoasă,
dar cea care implora este dragoste de slugă.”
(Antoine de SAINT-EXUPERY)
Am iubit!
Am iubit întru speranță!
Am iubit miezuri de nesfârșit!
Am iubit ceea ce viața mă învață: Să fiu fericit!

Am iubit!
Am iubit ochii tăi, buzele tale…
Am iubit tot ceea ce mi-ai dăruit!
Am iubit credința ta: Lasă-mă să fiu fericit!

Am iubit!
Am iubit amurg și zori!
Am iubit mai mult cât mai iubit!
Am iubit toate petalele din flori și sărbători!

Am iubit!
Am iubit casă și copii!
Am iubit tot ceea ce-i împlinit!
Am iubit alintul dorului din poezii!


ARIPI de CUVÂNT

„Poți zbura pe aripile altuia,
dar nu cu ele.”

(Nicolae IORGA)


S-a înălțat Iubirea
În aripi de Cuvânt;
Sufletul-nemărginirea
-Și cere trupul de vânt!

S-a înălțat Iubirea
În fructul vieții pure;
Tăcere e mărturisirea
Ce știe jertfe să-ndure!

S-a înălțat Iubirea
Acolo unde Ești, Doamne;
Mai mult ca viața împlinirea
Mai mult ca visul arderi firave…

S-a înălțat Iubirea
Precum Iisus în inimile noastre;
Îi înțelegem astăzi Mântuirea
În aripi de cuvânt și în astre…





A FI … „MIEZ” de ARTĂ

„Arta poate trezi la viață memoria noastră puțin amorțită,
ne poate îndemna la realizarea viselor purtate de secole,
ne poate aduce Acasă, la izvoarele genelor noastre cu cântece
și dansuri pornite de la crestele bătrânilor Carpați,
legănate pe valurile mării azurii și duse hăt, cu chiote și tropote de opincuțe în orașele și satele dorului nostru….”
(Eugen DOGA)

A fi …„miez” de artă,
A fi lumii strop de poezie,
A fi dorul dintr-o șoaptă,
Vieții altora – mângâiere vie!

A fi …„miez” de speranță,
A fi credință, iubire, ideal,
A fi tot ceea ce bun se-nvață
Suflet curat, dăruit mereu, total!

A fi…„miez” de lumină,
A fi jertfă și împlinire,
A fi lacrima care alină
Inima-n rana-i subțire!

A fi… „miez” de Mântuire,
A fi cu Iisus singuri pe Cruce,
A fi pururi sinceră vie iubire
Clipa-mărturisire care (se)duce!



SĂ ȘTII A FI OM BUN !

„Una din marile mulțumiri ale vieții e să te știi om bun
și întru toate vrednic de a viețui!...
Bun e, în adevăr, în fiecare din noi numai ceea ce se află
în toți și acel ce jignește pe ceilalți prin faptele sale
își face viața nesuferită!”
 (Ioan SLAVICI)

Vrednic
De viața fără de îndoială
De visele ce ard în zbor
De primăvara aceasta sinceră și ideală

Vrednic
Că de nimeni nu mă rog
Că pot săruta lacrima-n rouă
Că pot uni nesfârșirea c-un nou orizont

Vrednic
Printre rănile iluziei
Printre vicii și virtuți
Printre monedele senectuții

Vrednic
Întru trufii discrete
Întru poezii și sentimente
Întru A fi și A iubi și pururi A împlini




DĂRUIEȘTE IUBIREA !

„Dăruiește-i persoanei pe care o iubești:
aripi pentru a zbura,
rădăcini pentru a se întoarce
și motive pentru a rămâne.”

(Dalai LAMA)

Dăruiește
Din lacrima ta
Din inima ta din visele tale
Petale de frumusețe fructe ale iubirii


Dăruiește
Clipa cea vie
În care ști dulce poezie
Din care alții mereu se-nfruptă

Dăruiește
Sărutul care sărută
Sinceritatea gândului înalt
Puritatea Spiritului în care ard

Dăruiește
Din puținul tău tuturor
Fii roua peste fructe în zori
Fii lumina și bucuria ce arde-n visători…



SĂ FII BUN, ÎNTOTDEAUNA !

„Pe cât de firesc este pentru unii să fie buni în acțiunile lor,
pe atât de greu e pentru fiecare să fie bun totdeauna
și în sentimentele sale!”

(Titu MAIORESCU)


E greu să fii bun
Întotdeauna;
Toate se re-compun
Din inimă (…inima – e una!)

E greu să fii bun
Să mergi sincer pe Cale…
Trecutul pare antum
Și sufletul plin de îndurare!

E greu să fii bun
Și nimeni să nu te ierte;
Te consume singur destul
Cu trădări oarbe intermitente!

E greu să fii bun
Când lacrima te soarbe;
Visele ard tainice deplin
Prăzi de efemer, rațiuni slabe…




A FI BUN întru DESĂVÂRȘIREA UNIVERSULUI

„Omul adevărat nu poate să fie apoi decât bun
în toate privințele…
deci, firește bine pornit,
căci el n-a fost făcut ca să strice,
ci să desăvârșească armonia universului!”
(Ioan SLAVICI)

Printre rânduri de firesc
Necălăuzit de nimeni și nimic
Ard în IMN DUMNEZEIESC
Și tind… a fi jertfelnic, pur, lyric!

Nu fac Universului stricăciune,
Nu voiesc de la zei un alt destin
Lăsați-mă să fiu sincer, Poet, în rime
Versurile mele să fie rostite celor care vin!

În armonia gândurilor supreme
Contur dând esențelor divine până
Trăirea din capcane se tot teme…
(În lacrimi de dor ființa se sfărâmă!)

Nu desăvârșind lucruri fără de rost
Și nici să am imbolduri fără de măsură
Eu, ca Poet, cred în ce va fi și-a fost…
Iubesc Universul de-a pururi, fără nicio ură!



IUBIRE CAPTIVĂ

„O iubire care nu suportă
 confruntarea cu realitatea nu-i iubire.
 Dar în acest caz, neputinta de a iubi
 este privilegiul inimilor nobile.”

 (Albert CAMUS)

Într-o iubire captivă
Toți mugurii se topesc;
Tăcerea e-n derivă
Și spinii ard în ei firesc!

Într-o iubire impară
Boabe de rouă ne rănesc
Amurg însângerat în pară
Dorul de a fi sincer firesc

Într-o iubire deplină
Cu flori albe de îngeri
Fiecare cu partea de vină
Mugurii se topesc plângeri

Într-o iubire fără de conținut
Strigătul se surpă în ecou…
Eu doar umbra ta o mai sărut,
Tu lacrima-mi ce plânge din nou!





FERICIRE POSIBILĂ

„ La urma urmei, ce e fericirea? Dragoste, se spune.
Dar dragostea nu a adus și nici nu va aduce vreodată fericirea.
 Dimpotrivă, nu e decât neliniște, un câmp de luptă, nopți nedormite, când ne întrebăm dacă e bine ce facem.
Adevărata dragoste este plămădită din extaz și agonie.”
(Paulo COELHO)

Mi-e frică să fiu fericit!
Alții îmi devorează împlinirile!...
Mă simt ca o pradă sângerândă
Într-o cușcă în care și absența e pândă!

Mi-e frică să fiu fericit!
Alerg oriunde să uit de tine/ de mine,
De colții realului care mușcă mereu
Din tine/ din mine/ din ruga întru Dumnezeu!

Mi-e frică să fiu fericit!
Tu să uiți de mine/ eu să uit de tine când
În lacrimi se topesc trupuri reci de vânt…
Fiecare de visul celuilalt îi sete, îi flămând!

Mi-e frică să fiu fericit!
Tu să-mi devori gândurile de ascet
Eu să-ți salvez un ultim sentiment…
Și, lumea să-mi spună of, să te iert!



TEAMA de A FI FERICIT

„Ca să fii fericit,
 nu este suficient să găsești momentul fericirii.
 Trebuie să știi să uiți atât ce-a fost înainte,
 cât și ce va fi după acest moment.”

(Konstantin TSATSOS)

Lacrimile care-mi ard în palmă
Au fost vise ieri; azi se destramă!
Tu le-ai ascuns în al inimii sipet,
Eu merg în urma ta și… le regret!

Sunt vise nesurpate încă, dar acum
Pașii tăi nu-i mai aud venind pe drum…
Te-ai ascuns în dor, în suferință, în uitare,
Eu merg în urma ta și… am încă iertare!

Sunt vise pe care tu le urc spre cer,
Eu nu le văd; mă pierd în ele, sper
Că tu nu te-ai ascuns de iubire, ci
De dușmani ce ne urmăresc zi de zi

Să ne fure visele și teama de a fi
Fericiți într-o lume unde poți muri
Dacă lași tristețea să te cotropească:
Iubirea mea, fii fericită, sinceră, firească!





ULTIMA VARĂ  în  DOI

„ A iubi și a fi iubit,
iata taina fericirii. ”

(Jacques Benigne BOSSUET)

…Erau cireșe roșii coapte
Strânse de noi pe furiș;
Era atâta iubire în înalt
Încât și cerul era de-atins!

…Erau flori de tei deasupra noastră
Și flori de crin la tine sub fereastră;
Ne jucam cu petale și roua strălucitoare
Erai floarea vieții mele, dulce iertare!

…Era parfum, culoare, alint și nesfârșire;
Inima ta ardea în rugul sfânt suav subțire;
Inima ta ardea în inima ta a flacără vie,
Eram în ultima vara, eram… cea mai frumoasă poezie!
 
Dar ai plecat!... în psalmul orb al unei ploi,
Tăcerile s-au sfâșiat tainic vai, în noi…
Și-n fiecare strop de ploaie simt lacrima ta…
Cireșele roșii coapte cu cine oare le vei gusta?






JARUL MACILOR în FLOARE

„Florile fac întotdeauna oamenii
mai buni, mai fericiți, mai săritori,
ele sunt soare, mâncare
și medicament pentru suflet!”

 (Luther BURBANK)

Te-ai veselit printre macii în floare
Ai alergat printre vise și petale;
Pluteai printre fluturi și stele
…erai zborul împlinirilor mele!

Te-ai bucurat de trufii și de iubire
De roua strălucitoare suavă subțire;
Visai printre lacrimi și mă sărutai
Uitând de viață, în vântul-evantai…

Dar, acum în jarul macilor în floare
Tristețea arde a dor și a depărtare;
Dogoarea cea fierbinte, setea acută
Mă frâng în taină; mă frâng, mă surpă…

Acum sărut în înserare visul pierdut
Inima sângerând ca sabia sub scut;
Acum alerg printre macii-n floare
Și umbra-mi pare tristă, risipitoare….




EXFOLIERI de TRANDAFIRI

„Florile mi-au vorbit mai mult
decât aș putea mărturisi prin vorbe.
 Ele sunt hieroglife ale îngerilor,
iubite de toți oamenii datorită frumuseții lor,
deși există câțiva care pot descifra
fragmente ale înțelesului lor.”
(Lydia M. CHILD)

Exfolieri de trandafiri
Într-un real palpabil posibil
Unde dorul de zefiri
Coboară din ceruri tiptil-tiptil…

Fără de sensuri concrete,
Fără de rațiuni și de ideal
Între capcanele timpului regrete
Printre petalele ce cad amar cu amar…

Exfolieri de roșii petale
Cuvintele orbind în ură
Privirile devin imaginare
Surpări spinii goi îndură…
 
Mă uit înapoi și plâng
Petalele iubirii se frâng…
Tu, trandafirul vieții mele,
Azi îmi ești spin, dor și durere!


HOȚII de SENTIMENTE

„Mă sperie credinţa lor că aş putea să-i ajut,
 iar eu nu pot.
Nu le pot lua apărarea decât în cântec,
în poezie.
Ei, săracii, au şi probleme materiale.”
(Grigore VIERU)

Mereu în fugă după viața asta
Ne iubim copiii, ne iubim nevasta,
Ne iubim părinții, îi iubim pe toți…
„Mama ei de viață, mama lor de hoți?!”

Mereu trădăm fără să ni se ceară,
Mințim inima din trufie, din îndoială,
Mințim că suntem vii, că putem fi morți…
„Mama ei de viață, mama lor de hoți?!”

Mereu ne iluzionăm în anotimpuri captive,
Avem resentimente de verbe, de adjective,
Fugim în lume, de frați, prieteni, nepoți…
„Mama ei de viață, mama lor de hoți?!”

Mereu luptăm pe metereze false sângerând
Cu sabia dreptății în mână orbind în gând
Suntem trufași, armaghedoni spre alți sorți…
„Mama ei de viață, mama lor de hoți?!”





SEDUS de CLIPELE PIERDUTE

„Pe lângă fiecare trece o umbră,
o părere de rău:
ceea ce n-a fost, ceea ce n-a spus,
înduioşare de clipă,
pentru gânduri pierdute,
pentru vieţi pierdute, umbre...”
(Cezar PETRESCU)

Sedus de clipele pierdute
Însetat de viață și de dor
Las lacrimile să-mi sărute
Visele, visele când am să mor!

Sedus de primăveri trădate
Într-un câmp imens de maci
Lasă-mă suflete, -n păcate,
Plângi cu mine; te rog să taci!

Sedus de spații siderale
Cu aripi ce ard în zbor
Iubește-mă Viață, cu răbdare,
Iubește-mă în numele tuturor!

Sedus de gânduri ce rămân
Trufii în lan de sentimente
Mă vreau asupra mea stăpân
O, Doamne, Viața să mă ierte!


TRUFIA LACRIMILOR NEPLÂNSE

„ Toate lacrimile neplânse mi s-au vărsat în sânge.
Şi eu nu m-am născut pentru atâtea mări
şi nici pentru atâta amar.”

(Emil CIORAN)

M-au iubit razele luminii
Gândurile-poezie
Frunzele trufașe
Florile-n arderea lor vie

M-au iubit lacrimile tale
Sângele surpat în ecou
Visele fără de amânare
Ploile ce cad acum din nou

M-au iubit orizonturi înalte
Cuvintele pline de valoare
Clipele atinse de rugă de șoapte
De mângâieri suave și iertare

M-au iubit doruri și amintiri
Tu, curcubeu în miez de speranță,
Trufia înnobilând noii zefiri
Parfumul iubirii-n care se înalță…





ARIPI ÎNMUGURITE în ZBOR

„ Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea.
Şi deşi atâta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să-ţi vină să plângi atunci când te gândeşti la oameni, să iubeşti totul, într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor.” (Emil CIORAN)
Atât de înalt e sufletul pur
Încât arde în orice poezie
Zborul trufaș și singur
În care iubirea e rană vie…
 
Atât de sfânt e gândul-iertare
Visele roind în miez de șoapte
Petale de lumină, ardere-n care
Sufletul e miez de singurătate…
 
Atât de înalt e zborul ce
Se revarsă în noi melancolie
În timp ce iubirea va trece
Printre aripi ce-ard mărturie…

Nu rupe mugurii iubirii de-altădată,
Lasă zborul să înflorească-n ei;
Fii nesfârșirea ce mă sfășie; și, iartă
Cuvintele care se topesc în cei răi!



PULBERE de DOR UITAT

„„În împăcarea cu sine însuşi
se află acel dram de fericire
pe care îl speră
omul pe pământ.”

(Ugo FOSCOLO)

Ți-am ascuns lacrima în palme
Și ai surâs amar…
Nu vroiam ca să se destrame
VIAȚA, visul ideal!

Ți-am ascuns sentimente-n sipet
Și inima continuă să plângă…
Nu vroiam după tine să regret
VIAȚA (continuă să râdă?!)

Ți-am ascuns gânduri în poezie
Și am tăcut singuri în rugă…
Nu vroiam nimeni ca să vie
VIAȚA (întrânsa ne alungă?!)

Ți-am ascuns visele toate
Și-am înflorit singurătate…
Spinii nu mai au miez de șoapte,
Sevele de dor uitat sunt însângerate!





NOBLEȚEA SUFLETULUI NESUPUS

„„Nu uita!
 Îţi trebuie
puţine lucruri
ca să fii fericit!”

(Marcus AURELIUS)

Adânc de cer senin, adânc de Înalt,
Sufletul pretutindeni mi se revarsă…
Iubirea e mai presus de orice păcat,
Cântecul inimii plin e de pace trupească!

Adânc de gând suav, adânc de Lumină,
Timpul arde-n șoaptele ecoului divin…
Doamne, sunt făgăduința care Ți se-nchină,
Doamne, sunt necuprinsul spre care tind!

Adânc de suflet în revoltă, adânc de Ideal,
Cuvintele ce curg mă însângerează continuu…
Nu vreau de lumea mea nicicând să mă separ,
Nu vreau să-mi sporesc trufii în miez de UNU!

Adânc de suflet sidereal, adânc de Nesfârșire,
În unitatea gândului prin fapte stărui mereu…
Mă vreau stăpân peste lacrima tainică subțire,
Urc pe Crucea mea, mă înalț… Eu sunt doar EU!




DE CE ?

„O iubire care nu suportă
confruntarea cu realitatea nu-i iubire.
Dar în acest caz, neputința de a iubi
este privilegiul inimilor nobile.”

(Albert CAMUS)

De ce să sălășluiesc în răni de dor
Împrăștiind uitare peste tot
Dacă eu în taină vreau/ te rog
Să unim mereu miezuri de orizont?

De ce să-mi lași lacrima să plângă
Când n-am curajul să-ți spun
Ce mult te iubesc, ce mult … până
Petalele de vis devin aripi de fum!

De ce să mă iubești dincolo de dimensiuni
Să-mparți iubirea noastră întregii lumi
Să te reverși în mine/ să mă revărs în tine
Să-mi fie dor de dor în prea plinul nostru de iubire!
 
De ce să mă rănești când pleci de tot
De ce să-mi spui că sunt doar o umbră
De ce să mă lași iubirii tale pururi rob
De ce ? … de ce?... ”de ce-ul” mă tot surpă!




PENTRU CE ?

„Nu trăim sentimente care ne transformă,
ci sentimente care ne sugerează ideea de transformare.
De pildă, iubirea nu ne purifică de egoism,
 dar ne face să-l simțim și naște în noi ideea unei patrii îndepartate, unde acest egoism nu și-ar mai găsi locul.”
(Albert CAMUS)

Pentru ce atâtea trufii
Pentru ce atât egoism
Când în rugă zi de zi
Speranțe noi ne dorim…

Pentru ce un alt destin
Pentru ce o altă stare
Dacă-n ură ne rețin
Trăiri oarbe, inhumane…

Pentru ce slavă și fală
Pentru ce avânt stingher
Dacă viața o să ceară
Numai partea sa de cer…

Pentru ce o iubire amară
Pentru ce un gând sublim
Când o lumânare-n seară
Se va stinge puțin câte puțin…




ÎN VIAȚĂ…

„Nu accepta viața așa cum ți-o propun oamenii.
 Nu înceta de a te convinge că viata ar putea fi mai frumoasă;
a ta și a celorlalți; nu altă viață, viitoare,
care ne-ar consola de aceasta și ne-ar ajuta să-i acceptam mizeria.
Nu accepta. Din ziua în care vei începe să înțelegi că nu Dumnezeu, ci oamenii sunt răspunzători de aproape toate nenorocirile vieții, nu te vei mai resemna.”
(Andre GIDE)

În viață
Trebuie să vezi
Lucrurile/ gândurile
Care te depășesc lăuntric…

În viață
Nu metaforele
Ci esența în care vei fi
Și aripă și mugure și dor…

În viață
Bucură-te de clipe
Timpul ți le împarte
După cerințe și necesități…

În viață
Suma înfloririlor tale
Dulcea bucurie de a fi
Emergență-dăruire-împlinire…


TRĂIESC…

„Dacă credem că viaţa noastră
este delimitată de nişte graniţe înguste,
dintr-o dată acele graniţe vor deveni reale.”

(Anthony ROBBINS)

Trăiesc
Într-o lume iluzorie
Plină de posibilități
De improbabil și de incert…

Trăiesc
În poezii pline de asceză
Implorând irealitatea
Să nu mă expună tuturor…

Trăiesc
În vise obsedante
Mărturisind eșec după eșec
Captiv fiind iluziilor A Fi…

Trăiesc
Într-o luptă continuă
Din care lacrima se revarsă
Peste părerile mele de rău…





DE TAINĂ…

„Unii oameni îţi cer
să dovedeşti puterea de a iubi
cu cei care nu merită.
Mulţi iubesc numai iubirea
pe care alţii o au pentru ei.”

(Nicolae IORGA)

Învolburat e mugurele de sare
De picăturile lacrimilor tale…
Tăcerea e-n ruga fără de contur,
Cuvintele ard miezul celui singur…

E orizontul fără de așteptare,
Sufletul meu în genunchi, în iertare…
Ce să-ți mai spun, ce să te mai rog
În poezia clipei în care sunt neutru, orb…

Te duci… te duci dincolo de zare
Și linia lucrurilor nu mai are conținut…
Ești o scrisoare în lăcrimare,
Eu – dorul tău (de-acum, pierdut…)

Te duci… te duci în taina unei nopți
Să-mi mângâi rănile însângerate…
O lacrima-ți va spune că mai poți
Săruta buzele mele de sare coapte…


FĂRĂ de ȚEL…

„Nu uita niciodată că
oricine te iubeşte
cere de la tine
o iluzie de ideal.
Dă-o, ori nu te lăsa iubit.”
(Nicolae IORGA)

Sărut miezul lacrimilor tale,
Amarul inimii fără de veșmânt…
Știu!... știu… nu mai are răbdare
Să-nnobilez ecoul c-un nou gând!

Sărut clipa ce va apune
Și dorul pentru care-ai venit…
Mă oprești din ideal și rațiune
Spunându-mi: „…ce mult te-am iubit!”

… și te sărut… și mă săruți și plângi
În trup de vânt și în înserare…
Cad lacrimile (pe-ascuns, le strângi)…
Și doare viața, amarnic vai, mă doare!

Amarul inimii coboară peste tot
Negru pare orice miez de orizont…
Mă las în voia sorții (fără de țel…)
Iubirii tale, o rugă, te rog, mai cer..





DE VIAȚĂ…

„ Valul
este dorul mării
de a săruta ţărmul.”

(Lucian BLAGA)

De viață nu m-am săturat destul
Și nici de-a ta iubire…
Strâng lacrima tainic în pumni
A rugă și a mărturisire!

De viață ard fără să-ți spun
Sunt flacără vie, ardentă…
O lumânare în trup de fum
Ființa-n contur orb de cretă!

De viața mea mai întrebi tu
Când păsările ard în zbor…
E poezia ce se sfărâmă-n Nu,
Lacrima lui Da – e atoate înziditor?!

De viața ta întreb străinii azi…
Știu, nu e-n iubirea noastră…
Tristețile curg acum pe obraji
Dorul… ca un zid fără de fereastră?!





ACASĂ

„Acasă este locul unde
creşti abia aşteptând să pleci
şi îmbătrâneşti abia aşteptând să te întorci.”
(John Ed PEARCE)

Ce dulce e visul de acasă
Când pui gândurile pe masă
Felii de viață curge a sete și-a dor…
Ce dulce e vinul, adânc, ispititor!

Săruți icoana de peste veac
Și-ți simt părinții cum tainic tac…
Atingi flacăra din candela târzie
Și ochii-ți plâng a dor, a mărturie!

Ce vechi e lacătul pe ușa grea
Pridvorul îmi simt of, lacrima
Și rourusca plânge pe cerdac
O, scumpii mei, unde-ați pleca?...

Ați pus lanțuri peste amintiri
Și pentru zboruri aripile subțiri…
Mă uit spre ceruri… mi-e dor de voi…
Veniți acasă, veniți din viața de-apoi!





NU PLECA…

„Iubirea care nu distruge nu-i iubire;
Cum jarul în căldură se preface,
Cel ars de dor uită de nopţi, de zile,
Şi dorul în durere se desface...”

(Omar KHAYYAM)

De dorul dorului durut
Un crin în înserare
A lăcrimat într-un sărut
Fără de alint și iertare…

Tu ai plecat în zarea fără de zare
Și toate-n urma ta s-au pierdut
Ca dorul cuibului de cuc
În miezul orb de lumânare…

Eu am rămas cu răni însângerate
La margine de lume și de veac
Ca un copil care se zbate
Să-și sărute părintele plecat…

Străin, străin printre străini privit
Cu ruga închisă-n inima în care
Un crin de dorul albului a orbit
Fără de lumină fără de culoare…




DULCE e DORUL…


„Sat al meu, ce porţi în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.


Spre tine tine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvântat,
sat de lacrimi fără leac.”
(Lucian BLAGA)

Ce dulce-i dorul când te cheamă satul,
Când teiul de la poartă te sărută înflorit,
Când zborul pașilor îți simt înaltul
Inimii din lacrimile-n care-ai stăruit…

Ce dulce-i dorul cu vinul pe masă,
Cu tata stând sfătos și-ncărunțit,
Cu mama rezemată de stâlpul de la casă
De care de-o viață toți ne-am sprijinit!...
 
Ce dulce-i dorul când te strigă toți,
Te-ntreabă cum mai e prin lume,
Ce-ți mai fac copiii, dacă-ai nepoți,
Dacă altfel acum vai, ți se spune…

Ce dulce-i dorul cu ai tăi cu tine,
Nu-ți trebuie bani, putere, avuții;
Privești spre cerurile adânci, divine…
Lângă părinți, Doamne, suntem iar copii!...


DEO-FIINȚA

„Rugăciunea este lumina sufletului.”

(Sf.Cuv.ISAIA Pustnicul)

Sculptat  în miezuri de Lumină
Sufletul meu e DEO-FIINȚĂ
Toate sentimentele i se închină
Mărturisire vie întru credință !

Mi-au înflorit privirile-n psalm
Inima – o ardere spre Înalt ;
Pe tine, Viață, doar te am,
De tine nu vreau să mă despart !

Privirea îmi arde-n lacrimi mute
Sufletul sfinții  tainic mi-l alină
În lumea celor văzute-nevăzute
Doamne, sporește-mi dorul de Lumină!

Dacă Ție, mă rog zi după zi
Și în fragmente de neliniști sânt
Lumina vieții vreau a mă iubi
Mai mult ca orice pe acest pământ!







PLEDOARIE pentru FRUMOS,
ARTĂ și IUBIRE

„Lumina întru întuneric luminează
şi întunericul nu a cuprins-o.”

(Sf.IOAN Evanghelistul)

N-am să te mai mint niciodată, Poezie!
Lacrimile mele ard în carnea ta sinergie!
Sufletul meu e devorat de metafore și esențe!
În structura ta… eu sunt magia unei permanențe!

N-am să te mai mint niciodată, Poezie!
Flăcările Spiritului pururi înfloresc mie!
Emergența Ființei, adevărul simplu, concret
În structura ta… eu sunt nemargini de prezent!

N-am să te mai mint niciodată, Poezie!
N-am să fug de vise, de iubirea târzie!
N-am să uit de trăiri suave, adânci, discrete
În structura ta… eu sunt magia unor sentimente!

N-am să te mai mint niciodată, Poezie!
În ruga mea spre altă viață, spre veșnicie!
Îmi răsfăț clipa cu trufie, cu suflet viu ardent
În structura ta… eu sunt logică și argument!





În CĂUTAREA VISULUI PIERDUT, I

„Visele nu se risipesc.
Dar nici nu zboară,
dacă nu le dai aripi.”

(Pablo NERUDA)

Alintă-mă cu dorul tău,
Nu mă lăsa să plâng în noapte;
Mai bun ca noi e Dumnezeu
(Dar și El suferă de singurătate?)!

Alintă-mă printre oglinzi fluide,
Sărută-mă printre orbiri succesive;
Salvează-mă, nu mă închide
În colivii înalte și massive!

Alintă-mă aripă cu aripă,
Lasă-mă-n plutiri și regrete;
Să strălucesc numai o clipă
În poezia Iubirii discrete?!

Alintă-mă cu un sărut,
Să nu te pierd, să nu te uit
În mreaja amintirilor ce vin…
Rămâi cu mine, mai rămâi puțin!





În CĂUTAREA VISULUI PIERDUT, II

„Ţine cu dinţii de visele tale!
Dacă visele mor, viaţa devine o pasăre
cu aripile frânte, ce nu poate zbura.”

(Langston HUGHES)

Se surpă visele și mor
Cuvinte care ard și dor
Sub fracul păianjenilor
Secătuind seva trufiilor

Se surpă aripi fără de zbor
Proiecție vie a lacrimilor
Când iluzii vin și ne devor
Plăgile amintirilor

Se surpă în iertarea tuturor
Trăirea vie a rugilor
Când totul este trecător
În privirea morților

Se surpă dorul după dor
Și să te mint nu mi-e ușor:
Eu te-am iubit în lumea viselor,
Eu te-am iubit în paza îngerilor…





În CĂUTAREA VISULUI PIERDUT, III


 „Omului îi trebuie un vis
ca să suporte realitatea.”

(Sigmund FREUD)

Captive în sentimente
Și în stări adânci discrete
Visele ard în noi regrete
Scindate trăirile absente
 
Captiv e realul care
Are temeri și trădare
Pentru visele vocale
În ecouri în destrămare

Captive sunt clipele ce
Nu voiesc Ființa a o trece
Dincolo de visul orb rece
Care lumea n-o înțelege
 
Captiv e prezentul sfâșiat
Între subiect și predicat
Magie a visului înalt
Avânt-noblețe-deziderat





În CĂUTAREA VISULUI PIERDUT, IV

„Nu renunţa la iluziile tale.
Când ele au murit tu poate mai exişti,
dar ai încetat să mai trăieşti.”

 (Mark TWAIN)

Un vis e viața toată!
Trăiește-l zi de zi!
Roagă-te în șoaptă
Să-l sporești întru A fi!

Un vis e clipa trăită!
Timpul prezent activ
Neliniștea care țipă
Între verb și substantiv!

Un vis este orice iubire!
Sentimente ce ard mereu
Dulcea lacrimă subțire,
Rugă către Bunul Dumnezeu!

Un vis să fie o înzidire,
O înzidire în spirit și cuget,
Deschidere de văz în privire,
Împlinire a Timpului prezent!





DEDUBLAREA DIMENSIUNILOR

„Jumătate din viaţă ne cheltuim sănătatea pentru avere,
iar cealaltă jumătate, averea pentru sănătate.”

(VOLTAIRE)

Destin divizat de false dimensiuni
Sufletul la pândă de noi trufii
Lumina decojită de noapte și esențe,
Noaptea cu miez de arderi vii…

Durerea e dulce, privirea e oarbă,
Sufletul la pândă de noi trufii
Închise-s visele-n cascadă
Tu, viață, de ce mă mai reții?

Frumusețe fluidă, făgăduință, fior
Sufletul la pândă de noi trufii
Teama de lumea, aripi fără de zbor,
Doamne, pentru ce acum nu-mi vii?

Celui ce se zbate – dedublicitate
Sufletul la pândă de noi trufii
Cerul orbit de privirile înalte,
Doamne, să nu pleci!... rămâi, rămâi!






LABIRINT în ABIS

„ Fiecare om este arhitectul propriei averi. ”

(APPIUS CLAUDIUS)

Orbire – lumina arde fără contur
Tăcerea a înghețat în lacrima neplânsă
Realitate în rostogolire continuă
Privirea surpată de nevoia de a vedea

Orbire – lumina arde fără contur
Miezul Ființei e plin de fisuri
Iubirea captivă respiră și moare
Goluri se prăbușesc în noi mereu

Orbire – lumina arde fără contur
Noaptea se așează printre lucruri
Stăruie imagini vagi din copilărie
Tainele se incifrează în necunoscut

Orbire – lumina arde fără contur
Se aud bastoanele de jur-împrejur
Te țin de mână (lumea să nu ne vadă?)
Labirint în abis cu noi iar se propagă?!...







VIAȚA (printre TRĂDĂTORI)

„Iertarea e regăsirea unei averi înstrăinate.”

(Friedrich SCHILLER)

Ce rece e sărutul Tău, Doamne,
Ce tulbure, ce orb, ce vinovat…
Am prețul iluziei mele-n carne:
Rătăcire de suflet în propriul păcat!

Nu-mi atinge trupul cu lauri, Doamne,
Nu vreau bucurii, nu vreau alte victorii…
Am prețul iluziei mele-n carne:
Negre mi-s gândurile, negrii-s și norii!

Beau cupa cu otravă (sete-n plans), Doamne,
Clipa e-ntemnițată de refugii și trufii…
Am prețul iluziei mele-n carne:
Nu mă păsăsiți o, voi, morții mei vii?!

Sufletul meu iubește și iartă, Doamne,
Îngerii îmi rup tainic lacrima-n două
Am prețul iluziei mele-n carne:
Nu mă vindeți prieteni, pe banii de rouă?!







CARTEA cu  ILUZII

„Cuvintele sunt toată averea noastră.”

(Samuel BECKETT)

Cuvintele ascund trăire,
Speranță, iubire, amăgire…
Cuvintele ascund partea de Cer,
Minciuni cu miez de adevăr?!

Rătăcind printre iluzii sânt
Petală de lume, trup de vânt…
Mi-e gura uscată de necuvinte,
Visul mă-ncearcă, mă și minte?!

Cuvinte, cuvinte fără de cuvinte,
Trufii amestecate azi cu jurăminte…
Nu mă întrebați cine/ ce aș putea fi
Dacă din mine-aș dispărea-ntr-o zi?!
 
Rătăcind prin cartea cu iluzii par
Un cititor sieși tot mai imaginar…
Ascund literele printre lacrimi până
Trufia mea va fi acoperită cu țărână!!







STRIGĂT LĂUNTRIC

„ Murim câte puțin în fiecare zi,
trebuie să ne obișnuim cu asta.”

 (Emile ZOLA)

Te salut, Moarte!
M-ai căutat déjà prea aproape!
Te salut, printre lacrimi și sper
Să-mi fii minciună, nu adevăr!

Te salut, Moarte!
Unde-s bucuriile de demult,
Plânsul mi-i uscat în sărut,
Viitorul arde déjà-n trecut!

Te salut, Moarte!
Te-ai urcat la mine-n trup
Și ești parcă fără început,
Rupi din mine (din strigătul mut?)!

Te salut, Moarte!
Nu avem nevoie de regizor,
De aripi fals, de alt décor…
Privește-n urma ta: „ce dacă-am să mor?!”






STELELE de ALTĂDATĂ…

„ Omul care moare este asemenea unui astru ce asfințește,
dar care se înălță mai strălucitor în altă emisferă.”

(Johann Wolfgang von GOETHE)

Unde sunteți voi stele
Ce luminați visele mele?
Unde sunteți voi acum,
În ce galaxie, pe ce drum?

M-ați lăsat singur în Noapte,
Cerul de pământ se desparte,
Abisuri concentric coboară,
Teama zilei de mâine mă omoară!

Unde sunteți voi stele
Candela vă ține locul?
Din durere în durere
Îmi risipesc norocul?

M-ați lăsat singur în Noapte,
Să mă gândesc doar la moarte,
La orbiri de gând, la strigătul mut:
„unde ești, Viață, vino, să te sărut!”





RUGĂ (exil interior)

„ Noi murim în fiecare zi,
căci în fiecare zi se ia o parte a vieții,
chiar când creștem, viața descrește.”

(SENECA)

Viața mea, cruce neagră,
Alb e gândul nerostit;
Tăcerea în sine e oarbă,
Plânsul sieși e-nmulțit!

Singur la margine de lume
Ipotecând iluzii multe, multe;
N-am Doamne, cui a spune,
N-are cine suflet să-mi sărute!

Viața mea, cruce neagră,
Pe care urc necontenit;
Aștept ca lumea să vadă
Cât de mult eu Te-am iubit!

Singur la margine de lume
Ochii nu văd decât mormântul gol;
Trăirea rămâne fără dimensiune,
Sufletul se surpă fără trufie, fără fior!





RUGĂ (negru risipitor)

„ Frica față de moarte derivă din frică față de viață.
Pentru că, un om care trăit din plin
este gata să moară oricând.”

(Mark TWAIN)

Pentru cine Doamne, voi muri
Când ochii orbesc
În ruga jertfei de A fi
Risipitor și firesc…

Pentru cine, Doamne, mai trăiesc
Între trădăre și lumesc;
Îmi pare rău că îmbătrânesc
Risipitor și firesc…

Pentru cine Doamne, voi pleca
Într-o lume fără de vise
Dacă nu mai iubesc
Risipitor și firesc…

Pentru cine, Doamne, să rămân
Într-o lume-n care amân
Dorul de adânc ceresc
Risipitor și firesc…





CĂLĂTORIE (dincolo de Timp)

„ Murim în fiecare zi câte puțin;
fiecare moment ne privează de o parte din viață
și ne aduce cu un pas mai aproape de mormânt;
 întreaga noastră existență nu este
pe parcurs decât o dureroasă boală.”

 (Jean Baptiste MASSILLON)

Laurii se surpă sub povara înfrângerii
Spinii sângeră mărturisind credință
Pustiu e drumul spre Golgotha mea,
Nu mă regăsesc nici într-o Ființă?!

M-am învățat să sper, să cred, să iert,
M-am învățat să sufăr pentru alții,
M-am învățat să nu trădez, să nu cert,
M-am învățat să-mi iubesc copiii, părinții și frații!

Dincolo de granița dintre cuvinte și sentimente
Ochii orbi refuză viața asta să o tot regrete;
Cerșesc surpări pentru o Ființă ce pleacă,
Lumina e prea subțirea, inma e tot mai seacă?!

O, suflet, pustiul e aproape, de temeri prins,
Incertitudinile ard continuu în necuprins…
O călătorie e viața asta, de la primul pas,
De la prima privirea, de la întâiul glas….



TÂRZIU, mai TÂRZIU…

„Moartea nu înseamnă nimic,
însă a trăi înfrânt și fără glorie
înseamnă a muri în fiecare zi.” 

(Napoleon BONAPARTE)

Târziu, mai târziu
Nu mai văd, nu mai știu;
Fără de chip e Dumnezeu,
Fără de mine voi fi și eu?!

Pe cine/ ce să aștept?
Orb e orișice regret;
Caut să vând clipele ultime,
Dar mi-e frică doamne, de Tine?!

Nu știu ce vreau să știu
Nu știu pentru cine și de ce;
Viața vrea altfel să fiu…
De prisos nu vrea ea a trece?!

Iubesc cu toate rănile din mine,
Iubesc tot ceea ce-mi aparține,
Și Te iubesc târziu, tot mai târziu
O, viață-mi, până fi-voi în sicriu…





MIEZUL de  DOR

„ Pe morți nu-i căutați în mormânt,
ci în inima voastră.”

(Nicolae IORGA)

Rănile nu mai au dimensiuni,
Sufletul se-mparte-n două,
Flacăra se zbate-n cărbuni,
Floarea străluce în rouă…

Întârzie lumina-n miez de lume,
Timpul e supreme, plin de rațiune,
Spațiul firesc, ispititor, armonios,
Ne-ndeamnă a crede în Prea frumos!

Viața are sens numai cu iubire,
Are lumină doar prin înflorire,
Miez de dor în ființa vie care
E în credință, în speranță în iertare…

Dorul de lume, dorul de ceilalți
Ne sfâșie continuu până când
Copiii de părinți sunt depărtați
Pentru averi, case, pământ…






MIEZUL de ROUĂ

„ Să mori nu este nimic,
înspăimântător este să nu trăiești.”

(Victor HUGO)

În adierea dorul dintâi
Visele ard în fâșii…
Miezul de rouă închide
Lacrima-n oglinzi fluide!

Departe de dor de iubire
Sângele e-n spinul subțire
Nevindecat de trufie și fior
Tulburare în timp seducător…

Să nu rănești miezul de rouă
Să nu împarți lacrimă-n două
Când pleci tu dincolo de zare
Într-o risipă devastatoare!...

Alintă-l cu dorul din inimă
Căci știi că e fără de vină…
Știi că răni lăuntrice ne-a-nchis,
Știi că e și miezul oricărui vis?!