Ion Maria F si c(Ion Maria – “Frică şi cutremurare”, Ed. Limes, 2018)

            Să spui când nu te-aştepţi e clar o fandoseală, poţi altfel: când te aştepţi mai dincoace sau mai dincolo. Punctul minus cu celălalt cu plus şi înmulţit cu zero e o formă de gramatică pură limpezită într-o mişunată scânteie de scânteriere care preface lucrurile din dezastrul unei tămâieri ocazionale ce poate deveni colectivă spre obligatorie. E timpul extrateranilor, clar de nu se poate!
            Cu Ion Maria se întâmplă lucruri şi până şi fapte. Sunt pajişti şi sunt munţi de toate culorile care toate pâlpâie ca la balamuc. Se regăseşte o dezinvoltură din ascunzişul epocal al neţărmurii. Când ţi se spune să tragi fermoarul până şi la stele, să ştii că nu e de glumă, fixează bine colţurile imaginaţiei şi bate-le în cuie!
            A venit vremea pentru că trebuia să vină, de “Frică şi cutremurare”, când pajiştile se schimbă în mersuri călare. Se atrocizează semantica încât de la a pica bine se ajunge la a pica pur şi simplu cum trebuie nimerită o săgeată dinspre coteţul cu găini înspre o ţeastă puternică de cocoş. Avem de-a face cu o debusolare a însăşi clepsidrei care nu mai stă chiar atât de ţeapănă, a învăţat să umble şi parcă-mi-aş şi pe alocuri umblă.


            Hai-dihai la poezie: „fricile mele nu sunt abstracte (nu, pe dracu – n.m.)/ venind cumva din lumi străine (adică tot alea prieteneşti)/ fricile mele au aproape chip de om (eu aş zice jumătate ca şi în cazul meu)/ şi nume obişnuite (dar nici într-un caz ion, poate fi daniel sau marian)/ nu sunt multe dar sunt puternice (nu mai comentez)/ fricile mele trăiesc aici/ printre oameni într-un cartier/ care a crescut şi el ca un om/ la început i s-a spus 41/ (nu mai ştiu de ce)/ apoi (în vremea unui război îndepărtat)/ i s-a spus Katanga/ mai târziu (în vremea comunismului)/ i s-a dat un nume de batjocură:/ Statele Unite/ şi totuşi între frică şi iubire/ printre câini bolnavi şi pisici şmechere/ printre oameni/ ca toţi oamenii (mai buni ori mai răi)/ îmi duc eu viaţa cu fricile/ un scrib umil (de cartier)/ un scrib cu aripi frânte/ şi ochi orbi/ care văd departe” (un scrib de cartier).
            Decât să-l auzi pe poetul Ion Maria recitând şi mai ales în biserică absolut despre extratereştri, mai bine te sinucizi! Felin, dacă se poate, să nu deranjezi sfinţii de la păcatele lor. Şi e bine. Minunată minunăţie fă-te iară ce ştii tu că ai fi fost, dar tot vârcolac rămâi.
            Plus că la două noaptea în creierii munţilor se auzi un răget de animal rănit şi împreună cu Daniel Mariş şi Ion Scorobete ajunsărăm clar la faza de credere că nu putea fi decât poetul Ion Maria desculţ prin univers mâncând toate lunile care îi stăteră în cale. Vârcolacul de duminici adunate ghem spre poftă bună luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă.
            Iubesc astfel de atitudine în faţa oricărei atitudini, îmi dau seama că ar mai trebui să fiu curios când nu sunt suficient de beat şi mai ştiu înlocui vinul cu tămâia şi a zice ptiu drace!
            Ştiţi ce trebuie să rămână – şi rămâne: „şi totuşi între frică şi iubire”. eEte extraordinar!