foto TCCAȘ VREA

Cu trupul meu o să deschid o uşă
Când o să-mi torn lumina într-o cheie,
Să răscolesc imperii de cenuşă
Cu pasul meu albastru, de femeie

O să-mi cobor în mina minţii tale
O mână doar, şi un baston de orb,
Să caute prin labirint o cale
Spre centrul negru, ca un straniu corb,



Acolo unde-ţi dorm aligatorii
Cu dinţii strânşi pe cărţile nescrise,
Să-i ameţesc cu vise iluzorii
Şi ei să nu priceapă că sunt vise

Să creadă că sunt pradă de amiază,
Să se arunce lacomi s-o apuce
Şi să mă rog să fiu atât de trează
Cât să mai ştiu tunelul unde duce

Cu cărţile furate să revin,
Să ţi le las când dormi, sperând că-ţi pasă,
Să-ţi torn un strop de sânge sau de vin,
Să-ţi cresc lumina lămpii de pe masă,

Să mă lipesc de zid, să te privesc
Trecându-ți palma peste tâmpla udă,
Adulmecând cuvintele ce cresc
În note vii, ce-ncep să se audă

Tu să le-aduni, să le-mblânzeşti cu-n bici
Făcut din fire roşii, de cerneală,
Eu să-mi ascund lumina-n umbre mici,
Să te sărut pe frunte, din greşeală 


PĂSĂRI DE FIER

Pot să-mi fac braţe din bucăţi de ceaţă,
Să-ţi strâng cu ele fierul din cuvinte,
Să-l retopesc apoi, la mine-n minte,
Şi-n forme noi să-l torn, spre dimineaţă

L-aş face spic subţire, de metal,
Pe câmpul arzător al firii mele,
Sau lanţ, de prins sălbaticele iele,
Ori cui, de strâns potcoava unui cal

Aș repara pădurile defecte
Punând în ele numai frunze noi,
Dar cum să-mi las din nou copacii goi
În lumea mea, cu margini imperfecte ?

Îmi suflec mintea, singură cu mine,
Şi o să torn în forme, dacă pot,
Păsări frumoase, vii, cu cuib cu tot,
Să-ţi cânte glasul când mi-e dor de tine


ȘAH

El descoperise Nordul
Și se străduia să-l schimbe,
Ea fuma o pipă verde, ce-nfrunzise de la ploi,
El împăturea bărcuțe de hârtie, să se plimbe
Între două continente locuite de ei doi

Ea descoperise șahul și cu-n aer de regină
Străbătea-n zig-zag o sală pardosită cu pătrate,
Nu călca pe cele albe decât ziua, pe lumină,
Și pe cele negre noaptea, când știa că-s colorate

El îi trimisese vorbă pe un arc de curcubeu,
Răsucită pe săgeată vorba ajunsese, vie,
O urma ca o pisică, în zig-zag-ul Ei, mereu,
Când și când vâna iluzii pe podeaua cea pustie :
Aburi de nebuni și turnuri, nechezat de cal de lemn,
Râsete de regi, virile, și tot ce visau pionii,
Ea-i scotea din gheare prada, se oprea, făcea un semn,
Și la semnul Ei, cu scrâșnet, se recomprimau eonii

Timpul rotunjit, minuscul, o mărgică violetă,
I se cuibărea în palmă zi de zi, mereu la fel,
Ea-și imagina că, poate, într-o zi va fi poetă
” Te iubesc ” să-i spună-n limba
 înțeleasă doar de El.



DEJA VU

Sunt îmbrăcată-n pânză de păianjen,
Am corpul greu, de molie-regină
Și umerii îmi ard de nemișcarea
Aripilor muiate-n praf de zgură

Descriu așa, bagajul cu depresii
Ce mi-au rămas, aproape toate, mici,
Un ghid în zece pași, de vindecare,
Promite să mă scape de obsesii,
Ducându-mă departe de aici

Cât de departe poți să mergi pe-o sferă
Încât să nu-ți ajungi din urmă pașii,
Când calci desculț pe propriile-ți urme
Lăsate în o mie de trecuturi ?

În care strat de viitor-himeră
Poți locui vecin cu tine însuți
Sau poți să-ți simți, ascuns sub așternuturi,
Parfumul cu miros de deja vu ?

Când nu mai ești convins cine ești TU,
Pe care Eu ești pregătit să-l minți ?


 VÂNĂTOARE

Jur împrejur se despletesc cocorii
Din viul „V”, ţintit spre Sudul cert,
Îi socotesc, pe rând, numărătorii,
Sorbind, absenţi, din vinul proaspăt fiert,

Aglomerând un spaţiu presupus,
Punându-le, din numere, inele,
Făcând stăpâni, pe stolul descompus,
Nişte nomazi cu drumul scris pe piele

În hărţi punctate cu cerneală gri,
Rupând în două şirul de amprente,
Nomazi tăcuţi, rămaşi cumva copii,
Într-un mileniu plin de accidente,

În vremuri răstignite pe maidan,
Spre mulţumirea feţelor distinse,
Ei inocenţi, ceilalţi plătind un ban,
Își însușesc, la metru, zboruri prinse

Cu un arcan defect şi inutil,
În care cad cocorii la-nvoială,
Însângerându-şi fiecare kil
Cu pete de regret şi îndoială.



PLIN

Nimicul e o formă de Iubire
scutită de-nvelișuri inutile,
tăcerea dintre gânduri, absolută,
spatiul, unind nucleul de membrană,
golul din miezul inimii fragile,
format între bătăi cu ritm egal,
țesutul roz, încercuind o rană,
nici viu , nici mort, un pic din amândouă,
aproape început de piele nouă,
la fel de-aproape mască de cangrenă.

Nimicul e o formă de Iubire,
Liniștitor ca lama lângă venă.

În Universul gol pe dinăuntru
Materia încape-n vârf de ac.
Cât ar fi Infinitul de sărac,
de nu l-ar umple tot, cu îndârjire,
Nimicul pur, sub formă de Iubire ?



  ÎMPĂRTĂȘANIE

O să te-mpart cumva, în porţii mici,
Să nu-ţi descopăr miezul prea devreme,
Te-aş consuma, dar fiinţa mea se teme
Că-şi pierde umbra când nu eşti aici

Te-aş consuma, sorbindu-te deodată,
Împărtăşindu-mi trupul viu cu tine,
Dar aş rămâne singură cu mine
Şi n-aş mai fi întreagă niciodată

Cum să strunesc arsura firii mele
De foamea infernală ce-o subjugă,
Decât s-o îngenunchez în cruda rugă,
Crestându-i, blând, cuvântul tău pe piele ?

O să te-mpart cumva, să îmi ajungi
Până la capăt, pâine înmulţită,
Vin strecurat de-a minţii mele sită,
Greu învechit în anii mei prea lungi



PARANOIA

Dacă-mi arunc privirea peste umăr

Să văd ce urme-mi urmăresc plecarea,

Cine îmi stă cu-n pas pe colţul umbrei,

Cine fumează-n creier stins de noapte,

La colţul străzii, în căuşul palmei ,

Cine-mi priveşte geamul dimineaţa,

Să-mi pună în raport şi deşteptarea,

Cine-a notat cafeaua fără lapte

Şi fără zahăr, degetul de vodcă

Pe care-l beau, când văd prea multe voci,

Cine-mi aspiră urmele prin ploaie

Să desluşească încotro mă duc,

Pe cine simt cum, dizolvat în noapte,

Îmi numără parchetul din odaie

Şi literele şterse de pe foaie,

Sub albul enervant dintre cuvinte,

Cine e pus să-mi locuiască-n minte,

Printre păduri de întâmplări prea vechi,

Printre lăstunii gândurilor duse,

Cu liliecii roşii, de cerneală,

Din falsele memorii, o momeală

Cu care prind din când în când, spre seară,

Un singur peşte, leneş şi sătul,

Ce-şi joacă un placid libret de pradă

Într-un acvariu straniu, transparent,

Pe care îl privesc întâi, atent,

Apoi agăţ în ac o iarbă amară

Şi pescuiesc ce ştiu că prind oricum,

Cine-mi cunoaşte faţa de acum,

Fixată peste faţa de aseară,

Cea suprapusă peste altă mască ?

Trăiesc un timp de sete şi zăbrele

Cu mercenarii conştiinţei mele. 



APARENȚE

oraşul viu digeră aparenţe,
fierbând în suc colecţii de destine.
tu cine eşti ? cum te-nţelegi cu tine,
când regizezi prezentul, în secvenţe
care surprind doar capete de ceară,
turnate, cu expresii definite ?

te miri, gândeşti, mai râzi, mai dai spre teamă,
cum zice-n cadru ochiul tău de sticlă,
făcut anume să se vadă clar
pe ipoteza fixă şi amară
cum că nu poţi să nu te iei în seamă
când te tot vezi pe un ecran de var,
rulând, în episoade de concesii,
aceleaşi replici, acceptate fin
de toată omenirea educată,
cu unghii scurte, floare la rever…

tu cum te vezi ? cum te-nţelegi cu tine ?
te suprapui pe fila adecvată ?
îţi laşi şi laţul chiar mai lung puţin ?
abandonezi trăsura cu depresii,
când ochiul ţi se pare prea sever ?

oraşul nu admite diferenţe,
are oglinzi la capete de străzi,
oglinzi- feline , pentru oameni-prăzi,
eliberaţi, cu ajustajul fin,
să-şi ne-trăiască viaţa-n continuare.

tu cum te vezi ? eşti Tu ? sau eşti Oricare ?



 WI-FI

Dacă mă izolez pe hărţi schiţate ?

Şi dacă da, cui dau raport de seară ?

Pe cine îl frământă, o frământă,

de dispoziţia dulceag-amară

din repertoriul meu de analize ?



Citesc, în biţi tăioşi, cum se strecoară

un şarpe virtual sub aşternuturi,

cum viaţa intră-n porţii numărate:

15 metode să adopţi un cuc,

7 convenţii despre viaţa-n doi,

în 12 paşi poţi pune haine noi

peste un corp umflat de dulci excese…



Doar cifre şi iluzii de procese

ce pot să te transforme, uniform,

într-un splendid conglomerat diform

de reguli virtuale.

Ai un look !

Ai un profil, e mult mai bun ca tine,

ţine cu dinţii de ce-ţi spune el !



Nu vrei să fii catalogat rebel,

nu vrei să fii exclus din like şi share,

vrei să faci parte dreaptă din convoi,

vrei să fii rupt din poza despre Noi,

vrei să fii liber, vrei să fii la fel

ca Ea, celesta, sau un zeu, ca El,

vrei să ajungi în topul celor vii,

şi că eşti viu în lumea de adulţi

îţi pare un surplus de indecenţă.



Vrei să te-auzi pe unica frecvenţă

în care poţi să îndrăzneşti să fii

un pic mai altfel decât cei mai mulţi.



Bat ore mici în ceasuri aurite,

cu limbi traduse-n nervi de baterii.



REGINĂ

clone de lumi, privite în oglinzi,

sculptate la pătrat sau rupte-n două,

bătrâne , cu mâini aspre și pătate,

cu mușchi lichefiați și inutili,

cu iriși albi, lipiți pe ochi fragili

dacă se rupe, tu o să mă prinzi ?

dacă se surpă, tu înghiți nisipul ?

dacă se toarnă bitum, din greșeală,

pe-aripa mea, de zahăr și regină,

pe sticla verde-n formă de vertebre,

peste bretonul, probă de rutină,

peste cartonul ce-mi inundă chipul,

peste brocartul rochiei, pe coaste,

peste meniscul fracturat de mers,

peste ruptura întâmplată-n vers,

pe rictusul de vierme și omidă,

pe Universul scris în pod de palmă,

pe pielea ștampilată, piele calmă,

care-și surprinde firea în captură,

un vid de calm, un punct acut de ură,

un loc de prins pești mici, în pijama,

cu pielea veche, nudă și atee,

rămași uscați, fără trei guri de aer,

oglinda mea de suflet de femeie,

torcând, nebună, caier după caier,

iubind în fire lungi și fără număr,

o umbră lată, un acord de umăr,

o diagramă de picturi rupestre

stând să explice gesturi imprudente,

porniri de alfa, sunete de gri,

împerecheri absurde și demente,

între masculul A și doamna FI...

...o să mă prinzi, revin la întrebare,

cu un picior pe țărm și unu-n mare ?

te-aud scrâșnind o stâncă de grafit,

cu unghii diamant și colți de rouă,

sapi să respiri, sapi după clorofilă,

sapi după filă, filă după filă,

sapi după tine, sapi după sfârșit,

după the end, în limbile de piatră,

după ACUM, în limbile de lupi,

după regina roiului de stupi

care îți cresc din coasta amputată,

după ACUM sau după NICIODATĂ.

și port perfuzii-n căști , mă simt bogată,

am hematii profund-aurifere,

sunt albie de lapte și de miercuri,

sunt chip din chip, făcut din părți de cercuri

și tu nebun, de spadă și de vineri,

de când eram desculți și eram tineri,

de când erai imun la orice vină

și eu primeam un nume de regină.




  CÂNTEC RUSESC

Pe gheața tundrei am țipat întâi,

Și nici acolo nu eram acasă,

Cântam țipând, nu mă vedeau frumoasă,

Mi-au pus pe gură piele de omidă,

M-au îmbrăcat în muguri și licheni,

M-au încălzit la sân de baracudă,

Să tac, să dorm,

Să nu mă mai audă !



Dar am țipat !

Și cinci viori au răsunat cu mine,

Cinci sunete absurde, peste gheață,

Mi-au pus o falcă de mistreț pe față,

Mi-au încălzit un sunet ascuțit,

Mi-au încălzit și osul din ureche,

Pe geamănul născut cu el, pereche,

Gâtul crestat cu-n sclipăt de cuțit,

Memoria, pe ape albe dusă,

Viorile, sunând perfect în rusă



Și am țipat !

Nu-s de la voi, dar simt cu tot cu stern

Ce val de foc ne mistuie cenușa !



Mi-au spus cu vag plictis unde e ușa,

M-au îndrumat spre smog și spre bacterii,

Spre resturi răsturnate de imperii,

Spre steaua ce cădea, curând apusă,

Și eu țipam și sângeram în rusă :

Vreau să trăiesc !

Îmi dați un colț de carte ?

Din sunetul viorii-mi faceți parte ?

În catifeaua mantiei țarinei îmi puneți fruntea,

Stea, să strălucească ?



Vânturi din nord au fluierat fiori,

Am râs în soare, le-am crezut viori,

Am înflorit, cu scris de vis și viață,

Mi-au înghețat surâsul de pe față,

Și am urlat , când m-au crezut supusă,

Ca o lupoaică am urlat, în rusă ! 



GLOSSĂ

Stau la coadă să mângâie țâța Lumii, Antihristii,
Când cu creierii de gumă lasă garda jos artiștii,
Lumea-i goală, dezbrăcată, pusă să producă bani,
Se-mbulzesc să prindă locuri o mulțime de golani,
Mii de scene în penumbră, pline toate de Nimic,
Noaptea-i lungă, mintea-i lipsă, strălucire nici un pic,
O tristețe curge cronic, picurată în alcool,
Beau artiștii ca să uite că-s hidoși în curul gol

Mergi năuc, pierdut și singur, strângi de strune o vioară,
Speri în sinea ta să tacă, speri în sinea ta să moară ,
Să nu știe că o lepezi pe un raft, la amanet,
Pentru câțiva lei de-o bere și o tură la MaxBet
Strângi de gâtul fin vioara și nu simți gustul rușinii,
L-ai vândut pe net, ca bonus , la un disc cu Paganini,
Ți se-ndoaie că te doare și că-n timp ce-o arzi cu triștii,
Stau la coadă să mângâie țâța lumii, Antihristii

Tu, cel ce visai să mângâi pe sub piatră-o Galatee,
O minune de statuie, idealul de femeie,
Să aprinzi cu dalta focuri, să dai marmurei destin,
Să descoperi de sub rocă al iubitei tale chin,
Tu, acum crestezi cu flexul carnea blocului din față
Și te minți că modernismul e mai cool decât o viață,
Nu vezi cum se fac sculptații stânci în mijlocul miriștii,
Când cu creierii de gumă lasă garda jos artiștii

Cauți un model ingenuu, dai o raită-ntr-un liceu,
Vrei o față de Madonă, ai în buzunar un leu,
O găsești, îi spui că mâine o transformi într-o pictură,
Ea își duce jointul, galeș, pân la roșia sa gură,
Măgulită să-ți pozeze , fericită c-o dorești,
Dar se-ncruntă, un pic confuză, și întreabă cât plătești
Îți iei leul slab cu tine, tu n-ai timp, ea are, ani,
Lumea-i goală, dezbrăcată, pusă să producă bani

Rezemată de-o antenă, stă o lună plictisită
Prinsă-ntr-un mijloc de noapte, neiubită, neprivită,
Nimeni nu-i să-i scrie ode, toți poeții sunt la meci,
Cei care-au făcut-o divă își dorm somnul cel de veci
Pe sub lespezi aburite de ce n-au putut să spună
Pentru că li s-a luat glasul și au fost siliți să-apună.
Pe arena cu semințe, unde luna n-are fani,
Se-mbulzesc să prindă locuri, o mulțime de golani

Plânge Julieta-n pagini, pe un fund sordid de sac,
I s-a scămoșat rochița, neamul i-a rămas sărac,
Pe Romeo l-a luat valul, s-a făcut șofer de tir,
Preotul , prins de nevoie, vinde-n loc de-otravă mir,
Nu mai sunt din spuma vremii Montague și Capuleții,
Și s-au izolat prin gangul sinuciderii poeții,
Au rămas să performeze, pal și fad, trăind un pic,
Mii de scene în penumbră, pline toate de Nimic

Doarme Beethoven, de scârbă, nu aude saxofonul
Tânguindu-se haotic, încercând să țină tonul,
Ritmul deșucheat și sprinten dintr-o frază de manele
Care spune despre șmecheri, BMW-uri și lovele,
Dirijorul se descurcă, s-a cuplat cu pianista,
El e azi agent de bursă, ea-și permite, e artista
Care cântă-n gând Nocturne, adormindu-l pe cel mic,
Noaptea-i lungă, mintea-i lipsă, strălucire nici un pic

El e treaz, se-așează leneș la mașina lui de scris,
Are-o poză despre unul care a murit ucis
Și-un dead-line, să încropească din idei un necrolog,
E plătit să facă asta, mult mai bine ca pe blog,
Tocmai și-a bătut nevasta, furios că nu-l inspiră,
I-a jurat că-și ia amantă, ea părea că nu se miră,
Stă , fumează, bate-n taste și pendula-i bate-n gol,
O tristețe curge cronic, picurată în alcool

Noaptea își deschide falca, îi e foame de eroi,
Ei se pun la rând, cu râvnă, toți desculți, aproape goi,
Proaspeți, scoși acum din țiplă, mirosind a naftalină,
Gata să-și asume vina de a nu avea vreo vină,
Dar e burgul plin de cârciumi, toate gata sa-i primească,
Să le amorțească rostul, să-i accepte, să-i iubească,
Să-i convingă de ideea că, lipsiți de orice rol,
Beau artiștii ca să uite că-s hidoși în curul gol

Beau artiștii ca să uite că-s hidoși în curul gol,
O tristețe curge cronic, picurată în alcool,
Noaptea-i lungă, mintea-i lipsă, strălucire nici un pic,
Mii de scene în penumbră, pline toate de Nimic,
Se-mbulzesc să prindă locuri, o mulțime de golani,
Lumea-i goală, dezbrăcată, pusă să producă bani
Când cu creierii de gumă lasă garda jos artiștii,
Stau la coadă să mângâie țâța Lumii, Antihristii.



  Poveste de iarnă

Să patinăm în cercuri, iubitul meu, noi doi,
Să se curbeze timpul, să-ajungem iar la noi,
Să-mi bei din palme ochii, eu să învăț să tac,
Cu-n foc de lemne alături și-un deget de coniac

Să-mi desenezi o casă cu geamuri până jos,
Să-ți nasc , inconștientă, din flori, un fiu frumos,
Să spargi cu podul palmei o nucă pentru mine,
Să caut apă vie, prin ierburi, pentru tine

Să picuri ger în aer, când eu vreau să respir,
Să-ți împletesc iubirea, în șapte, fir cu fir,
Să pui potcoave nopții, când galopez în vis,
Să umplu cu cuvinte mașina ta de scris

Să fim pe buza lumii, să ne uităm în jos,
Să ni se pară golul un câmp de grâu frumos,
Tu să mă iei de mână, eu să pășesc spre maci,
Să-ți beau din palme ochii, tu să alegi să taci



 INSECTAR

În locul meu, o ființă înaripată
Își joacă straniul rol de avatar
E prinsă sub un geam și înțepată,
Regină, în regatul insectar

Lumina de neon decolorează
Mătasea din aripa purple-gold,
Un ac înfipt în spate-o ține trează,
Captivă-n jurul unui miez de bold

Ce lume mică atinge cu privirea !
Un orizont de ramă sângerie…
Doar corpul ei păstrează amintirea
Fragmentului de zbor de ființă vie

N-au mai venit de mult s-o viziteze
Elevi interesați de zoologie,
Dar ea nu încetează să vegheze
O sală de laborator pustie

Eu construiesc realități bizare
Cu gradul absolut de libertate,
În timp ce ea îmi duce în spinare
Aripa plumbuită cu păcate

Eu fluier în biserici fără număr
Și ca pe haine-mi schimb în gând amanții,
Ea își păstrează penele pe umăr
Și-mi naște în dureri, pe rând, infanții

Nimic din ce descriu nu e veridic !
A adormit la cină Dumnezeu,
Lăsând deschis partajul pur juridic
Cu ce-i rămâne ei și ce-i al meu



WEEK END

Iluzia că fluturii sunt liberi
Se vinde în talcioc, la kilogram,
O cumpăram în fiecare vineri
Și Doamne, cât de liberă eram !

Sâmbătă , pe la prânz, găteam o ciorbă
Din aripi albăstrui, refrigerate,
Schimbam cu mine însămi câte-o vorbă
Despre obsesii vechi, nevindecate

Iar rănile păreau, sub cicatrici,
La fel de vii ca-n ziua împușcăturii,
Plesneau sub mușcăturile de bici
Și sfârâiau sub cojile arsurii

Vopseam decoruri de carton banal
Până sclipeau real, aproape magic,
Îmi ascundeam, sub rochia de bal,
Nevoia de patetic și de tragic

Scuzele vechi, pentru eșecuri vaste,
Cercul de vină, niciodată-al meu
Duminica, vin roșu, sex și paste
Și introspecții despre cine-s eu

Mereu, răspunsul scos din pălărie
Părea dresat de niște clowni nebuni
Apoi suna un ceas, lăsându-mi mie
Decizia de-a fi normală, luni.


ORANJ

Culoarea lunii bate spre oranj
În nopțile cu gust păstos, de bariu

Mă uit la lumea prinsă înăuntru
Și văd că am sub coaste un terariu
Cu-n singur șarpe, gras și adormit,
Încolăcit sub omoplatul stâng

Nu pot să plâng,
S-ar inunda Pământul
Din galaxia ce-și rotește brațul
Pulsând scântei în plexul meu solar

Aleg să urc pe scara de vertebre
Ce-și nesfârșește-n infinit coloana,
Dau ochi în ochi cu propriul avatar,
O ființă străvezie, din lumină,
Își schimbă brusc culoarea-n verde pal
Când o ating pe umăr cu privirea,
Nu are glas, dar înțeleg ce spune
În limba ei de nervi întinși și grei

Sunt anii mei,
O junglă încâlcită de fire senzitive, albăstrui…

Luna oranj dă semne că apune
Pe cerul unui iris în crepuscul,
Având în spate niște nori căprui 



CÂNTEC DE EVĂ

Nu mă sufla, dacă nu ești sigur că-s frunză,
Nu mă număra, ca și cum m-aș sfârși,
Dar mai ales și înainte de toate,
Fă-ți o favoare și nu mă iubi !

Nu mă zidi, dacă tu n-ai aripi de scânduri,
Nu mă memora, dacă n-ai de gând să mă scrii,
Dar mai ales, din o mie de gânduri,
Alege doar unul și nu mă iubi !

Nu mă dansa, dacă mă confunzi cu-alte ritmuri,
Nu mă aprinde, dacă ochiu-ți slab va orbi,
Dar mai ales, mai comun și mai sigur,
Stai la distanță și nu mă iubi !

Nu mă alege să-ți fiu prima femeie,
Ia-ți coasta ruptă, pusă în trupul meu,
Învie cu ea toate Evele lumii,
Pe mine iubește-mă dacă ultima-s EU !





CE FACI ?

Ce faci când tăcerea se-aude cum crește,
rupându-și cămașa brodată cu șoapte ?
Ce faci dacă-i noapte ?

Ce faci dacă luna, ca solzul de pește,
sclipește în ochiul ce-ți stă să se-nchidă ?
Ce faci cu tristețea aceasta morbidă
ce-ți bântuie-n minte, la ceasuri rotunde,
când orele fixe, bătute în ținte,
nu-și mișcă minutul un pas înainte ?

Ce faci când pulsează, în tâmpla-ți fierbinte,
același amestec de sânge cuminte
și inima-ți bate, cu pumnul închis,
în masa tăcerii, la care te-așezi ?
Ce faci când visezi ?

Ce lume reală, egală cu tine,
sub osul cel galben și moale al frunții,
substituie lumea în care respiri ?

Legat de picioare, pe marginea punții,
te miri că ți-e bine în frică, te miri
că golul în care, cu capul în jos,
te-arunci, ți se pare suspect de frumos.

Ce faci dacă-ți place ?
Ce faci dacă-ți tace și ultima voce, stridenta și lașa ?
Ce faci când tăcerea își rupe cămașa ?



 Sens

Ora cleioasă-și tremură aspicul,
O lună-i sufocată-n negru dens,
Inspir, expir și retrăiesc Nimicul,
Improvizând din el un rest de sens

Încerc durerii să-i extrag un dinte
Pe viu, încet, fără anestezie,
Ea stă cu el înfipt la mine-n minte
Și simt cum îmi extrag un dinte mie

Mă-ntorc dintr-un război lipsit de miză
Târându-mi lancea veche, scutul greu,
Mai nou, s-ajungi în Rai se cere viză
Dacă ești supărat pe Dumnezeu,

Dacă ai înțeles ce ironie
E-n fiecare ceas de deșteptare,
Când știi că într-un braț de galaxie,
Pământu-i doar o tristă închisoare .



Mântuire ?

Cui vorbește Cartea Sfântă despre Lege și Credință,
Dacă Iscarioteanul doarme-n fiecare ființă ?

Cum iubește Omul, sincer și total pe Cel de Sus,
Dacă a uitat cu totul de porunca lui Iisus

Care i-a cerut Iubire pentru cei asemenea lui,
Însă Omul nu răspunde cu Iubire nimănui ?

Cum se împacă umilința, predicată-n van de clerici,
Cu icoanele-aurite, agățate în biserici ?

Cine mai cunoaște Calea Mântuirii unde duce,
Când se pune în brelocuri lemnul rupt din Sfânta Cruce ?

Pentru-a cui răscumpărare a murit Nazarineanul,
Dacă-n fiecare ființă doarme Iscarioteanul ?