Lhana 1ECOU DE TOAMNĂ

Tu, Toamnă, coardă de vioară
ce începi acum să cânți la contrabasul verii,
ne-alungi pe toți din zări ce tainic se înfioară
când frunza îngălbenită îi cere vamă cerii…

Când frunza îngălbenită s-a supărat, sărmana,
pe hoțul de-a răpit-o nevrând a-i lua și rana…

Ce hoț, să lași dovadă
de întâlniri secrete, de vise clandestine


dintre o zi și-o noapte, dorind ca să o vadă
acei ce se iubesc făr’ a-și uni destine…?

Acei ce se iubesc prin vise zdrențuite
de doruri agățate în cuie zimțuite…

Dar, printre toți acei ce se iubesc prin vise,
eu m-am pierdut în tolba cu amintiri ascunsă
între ruine verzi la care zăbovise
tăcerea... din frunza ruginită și tristă și neunsă!

Tăcerea... din frunza ce își dorea să cânte
când tu nu aveai aripi albastre și înfrânte...

Și-am îndrăznit să rog o frunză de mohor
să îmi fie contrabasul la care eu să cânt
ca prin a’ tale vene să curgă doar ichor,
ca nemurirea fie al tău zbor spre pământ!

Ca nemurirea fie pedeapsa ce îți ofer
când coarda de vioară se pierde în eter...

Cu ea mă pierd și eu, scântei încep să zboare
spre stele înlăcrimate - de dor, îmbătrânite,
o iarnă brumărie deja ne dă târcoale...
Auzi tu când te strig cu voci nestăpânite?

Auzi tu când te strig? Nu sunt o altă doamnă!
Răspunde-mi, sunt doar eu... ecoul tău de toamnă!


DRAGĂ DOAMNĂ!...

Dragă Doamnă...
Dragă Doamnă!...
Ne-am iubit numai o toamnă
şi-ai rămas de-atunci datoare
un surâs și-o sărutare!
Or, tu știi că nu-i frumos
să trăiești cu capu-n jos!
De aceea, eu te rog
să îți pui corn de inorog,
să străpungi cu el neantul,
să fiu eu îndatoratul...

Dragă Doamnă!...
S-a copt via,
iar tu nu îmi plătești chiria,
mi-ai luat inima atunci
și-ai ascuns-o printre prunci!
Stau mereu cu mâna întinsă
căci tu nu te dai învinsă,
dar... de ce-ar mai fi nevoie
ca să vezi, de bunăvoie,
că eu sunt cel păgubit
și îmi e sufletul zdrobit?!

Dragă Doamnă!...
Să nu uiți,
datoria să-mi achiți,
c-a venit din nou o toamnă
și-o aștept, de bună samă!
Să nu faci vreo viclenie,
datoria-i datorie,
și să nu mă mai amâni
că voi da drumul la câni,
ei s-or năpusti pre tine
și-o să vezi că nu-i de bine!...

Dragă Doamnă!...
N-ai salvare,
te-oi găsi în lumea mare
și, oricât vei încerca,
de chirie... n’oi scăpa
dar, te rog, încă o dată,
să îmi dai chiria toată
că, de îmi dai pe bucățele,
va fi vai buzele tele,
iar de îmi dai pe jumătate,
de iubire să n-ai parte!...

Dragă Doamnă...
Dragă Doamnă!...
Ne-am iubit numai o toamnă
și de-aceea îmi ești datoare
orice toamnă viitoare!
Ştiu că încerci să te ascunzi
printre lacrimi și brazi scunzi
dar o lacrimă zglobie
a căzut la mine în vie
și mi-a spus, în mare taină,
că nu ai pe tine haină!

Dragă Doamnă!
Ce noroc
să fiu eu cel ce îți dă foc,
al tău trup să se încălzească
doar la flacără de iască,
al tău trup să se înfierbânte
la săruturile’mi sfânte
și să arzi pe rug de dor,
să strigi după ajutor.
Eu...
să mă călătoresc!
Tu...
să strigi plătesc, plătesc!


VISUL NOSTRU DE ARAMĂ

Visul nostru de aramă, visul nostru de granit
s-a pierdut în vechi palate printre vase de argint!
Visul nostru de aramă a plecat grăbit de-acasă
vrând a da de ştire lumii că iubirii nu-i mai pasă
nici de stele, lună nouă,
nici de lacrimi scurse în rouă...
Azi, iubirea se măsoară
cu arcuşul de vioară
şi, mai nou, se cântăreşte
chiar de ceru’ îl pângăreşte...

Visul nostru de aramă, visul nostru de granit
s-a pierdut în catacombe când fugea spre infinit!
Visul nostru de aramă nu-şi găseşte cale întoarsă
ca să dea de ştire lumii că iubirea a fost arsă
când din stele-au căzut lacrimi
ce-au sădit în oameni patimi...
Azi, iubirea-i de vânzare
pentru o noapte de cazare
şi pe haine zdrenţuite
ce-ascund trupuri preţuite...

Visul nostru de aramă, visul nostru de granit
s-a pierdut în amintirea celor care-au suferit!
Visul nostru de aramă nu-şi mai află vindecare
ca să dea de ştire lumii că iubirea nu mai doare
fiindcă are antidot
ori o tută, ori netot...
Azi, iubirea-i un contract,
e acord negociat
între cele două părţi
cu averi pierdute în hărţi...

Dacă totuşi se întâmplă să mai crezi că eşti iubit,
ar fi bine să provoci visul nostru de granit,
să te iei cu el la trântă, să-l sugrumi, să-l faci bucăţi
ca să afli de ascunde strâmbe, drepte judecăţi...
Şi să caţi de bună-seamă
visul nostru de aramă
ca să vezi de se înverzeşte
când, din doi, unul iubeşte!...


SETEA

Aş vrea să beau şi eu un strop
din apa ce se pierde în cântec,
îmi este sete dar o îngrop
în portativ de cer, descântec!...

Aş vrea să sorb o picătură
din apa vieţii infinită,
în ea e Rai, nu făcătură,
dar n-am să cad iar în ispită!...

Aş vrea, doar azi, să îmi sting setea
cu picuri dulci din apa sfântă
dar nu să îmi puneţi şi pecetea
în inima-mi pierdută, frântă!...

Mai bine, rog un nor din cer
să îmi dea un strop din cana lui
pre când adoarme un grănicer,
ci nu rămân a nimănui.

Din aşteptarea mult râvnită
a bobului de apă nouă,
eu voi renaşte într-o clipită
în flori de dor ascunse în rouă.
 
Iar cântecul purtat de ape
va curge încet spre asfinţit
când lângă el voi sta aproape
în clipa ce m-a preasfinţit.

Şi... mă va duce, mă va duce
în alte lumi, în alte stele
şi voi zbura, eternă cruce,
un zbor celest, de rândunele!