mCE VREMURI...

                            Miroase a fum,
                            oare e marea?
                            Nu, nu sunt eu,
                            răspunse ea vălurind.
                            Dar bradul să ardă?
                            parcă e verde.
                            Nu mi-e drag focul,
                            răspunse-n ecou.
                            Dar cine să fie?
                            Că tare roșie-i bolta,
                            de  unde să vină?
                            Și iarba răspunse:
                            Nu vreau să fiu pârjolită.


                            De ce iubesc oamenii focul,
                            de ce se răzbună,
                            când primăvara-i înseninează
                            și iubirea îi cunună?

      LUMINA


                              Atras de lumină
                              mă simt
                              ca o floare pastelată,
                              ca o insectă trezită
                              în diminețile primăverii.
                              Și nopțile
                              cu luminile lor astrale
                              păstrează sufletul
                              în mirare.

                              Exploziile de lumini
                              policrome
                              din nopțile artifexului urban
                              nu mă fascinează.
                              În schimb,
                              lumina candelelor de la Sihla
                              mă așează în genunchi
                              de-atâta frumusețe;
                              doar sufletul o vede.
                              Dintre toate
                              doar una te conduce
                              aici, oricând
                              și dincolo...
               


                            PANSAMENT
                          
                   Când privești floarea de cais,
                   simți seninul incandescent
                   al primăverii ce inundă.

                   Când vezi albina în jurul unei flori,
                   simți că natura nu rămâne inertă
                   în orizontul luminii pure.

                   Când simți aerul proaspăt,
                   te lași mereu pătruns
                   de mireasma dimineților de mai.

                   Când versul izvorăște din inimă smerită,
                   cuvântul devine pansament
                   pe rana sângerândă a sufletului.



                         DE  CE  PLÂNG  FLORILE?

                      Lăsați florile să se exprime
                      și le veți vedea în liniștea lor,
                      oferind grația și armonia,
                      adierile și valsul.

                      Florile nu iubesc zgomotele
                      și praful vorbelor urâte,
                      nici zbuciumul lumii,
                      deși le suportă,
                      așteptând apa cea vie
                      să le elibereze
                      de pigmenții nefirești.

                      Fără să le înțelegem tainele,
                      florile plâng în tăcerea nopții,
                      iar lacrimile se preling
                      în roua dimineților de mai.

                      În puritatea lor genuină,
                      vor să le privești cu suflet de copil
                      și îți vor aduce ca odinioară
                      paradisul într-un colțișor de lume.

             

           AMURG

Cobori din zi în asfințit,
de forfotă parcă strivit,
în mintea lui totul răsună,
poetul e sub clar de lună.

Soarele tău se tot ascunde
de-atâtea ori și nu știu unde,
și lasă-n urmă un amurg,
iar versurile-n taină curg.

O floare e regină-n noapte,
se sting luminile în șoapte,
ce liniște-i seara-n zăvoi,
e  pacea Domnului cu voi!

O rugă-n ceasul tău de seară
în suflet lasă pacea iară
și greierii cu-al lor cânt
aduc iar raiul pe pământ.