Gabi Trotus Femeia(Gabriela Trotuş – „Femeia cu chipul târziu”, Ed. Pim, 2019)

            Se întâmplă acea senzaţie de neputinţă, de insuficienţă, de nu sunt eu, atunci când te naşti prea devreme astfel încât totul ţi se pare a fi târziu. Începând cu sângele tău care arată ca o lacrimă desprinsă de la streaşină pe timp friguros, neputând fi smulsă până la capăt din dorinţă şi din ispită şi din convingerea că vrei să ştii dacă eşti cu adevărat viu, îţi trebuie o dovadă pentru a şti că eşti viu. Practic, simţi cum te scalzi în acea imponderabilitate tridimensională, dintre fiinţă, iluzia unei fiinţe şi neconcludenţa dacă nu chiar imposibilitatea unei fiinţe.
            De când relativitatea lui Einstein s-a dovedit utilă într-o percepţie imediată dar oarecum  jalnică în jocul universal care are loc la scară infinită sub aspect ciclic, devreme şi târziu sunt acelaşi lucru, nu are niciuna dintre noţiuni nicio valoare decât în raport cu un sistem de referinţă înşelător.
            Gabriela Trotuş porneşte de la priveliştea aparentă, corect ar fi spus minciuna senină a oglinzii, în care ni se arată întotdeauna ceea ce spaţiul fizic ne permite să obiectualizăm. „Femeia cu chipul târziu” reprezintă un fel de a gândi şi a spune că n-ai cum fi perfect într-un univers imperfect din pricină de neînţeles în profunzimea lui. Ea, Gabriela, se face că nu ştie cum oglinzi întârziate abia aşteaptă s-o îmbrăţişeze, s-o cuprindă în staţiile vieţii. Dar sunt doar oglinzi, Gabriela, sunt doar oglinzi...


            Poezia. De o frăgezime, cuminţenie şi sinceritate croite după chipul deloc târziu şi asemănarea deloc întâmplătoare, ale poetei. Ea are capricii ca orice femeie deplină, iar acesta este un „Capriciu”: „De la capătul lumii mi-a trimis/ primăvara în dar/ În seara asta sunt draga lui/ Îmi las capul pe spate/ într-un hohot de râs/ Învoiesc mintea să zboare hai hui/ Din tocul ușii urcă luna/ sub care locuim amândoi/ Ce contează că ne privim/ prin ochii din cer,/ în seara asta sunt draga lui!”. Acest departe care pare inerent explică distanţa dintre a vrea şi a fi ceea ce e vrut, o indiferenţă a materiei în faţa spiritului.
           Ce-i drept, se ivesc şi privelişti într-o rezonanţă mai palpabilă, dar acestea sunt rare de tot. Urcând însă pe scara depătărilor, dăm peste fascinanta atemporalitate de parcă ar fi dincolo de gard, în locul unde mintea paşte iarba înţelesului, încă necolorată doar în gânduri. Aşa se petrece această „Uitare de sine”: „Te vedeam alergând printre timpuri.../ Mi se părea/ că fiecare timp te împiedică să ajungi/ Trecuse de prima jumătate a nopții,/ nu mai știu,/ era lună sau doar norii/ lăsau urmele lungi/ Te vedeam alergând și voiam/ să te uit într-un vis/ cu doi struguri prinși pe un singur ciorchine/ Nu mai știu ce aveam de făcut,/ mă trezeam uluită,/ te uitam tot în mine.”
           Despre un minunat „Cântec şoptit” ce să mai zic, femeie prea devreme pentru a fi adevărată...: „Mi-au rămas câțiva stropi/ de speranță în păr.../ Îi las ne-zvântați până când vine vremea/ să-mi înfășori, după ureche, o șuviță rebelă/ Potolită odată cu gestul/ care așterne tăcerea/ se va întâmpla, cândva, în prânzul toamnei/ printre frunze ce îngână un cântec șoptit/ despre stropi ușori de speranță, ne-zvântați,/ ascunși în șuvița rebelă,/ cântec de doruri, smintit.”
           Ea ar fi terebuit să apară mai târziu după ce s-ar fi croit bine geometria, pentru că pe lângă trasul prin inel trebuie să mai fie ceva, simt eu că mai este ceva încă nedefinit în ce o priveşte pe Gabriela Trotuş. Sau poate ea ţine acel ceva ascuns, nu se ştie, la fel cum nici poezia nu poate fi perfect translucidă pentru că s-ar volatiliza în priviri şi înţelesul ar pluti imaterial dincolo de orice concept oricât de fraudulos apărut pe această lume de conjunctură, compromis şi complezenţă.