Llelu NC S Poeme valarene 1(Llelu Nicolae Vălăreanu Sârbu – „Poeme Vălărene”, Ed. Blumenthal, 2011)

             S-ar face c-ar fi o fantă subţire pe unde s-ar trăi. Între ceva şi altceva, între. S-ar putea şi să nu putem fi, din lipsă de spaţiu sau timp, cu complicaţiile care se ivesc pe parcurs ne putem trezi între două sau mai multe paranteze. Niciodată nu vom şti dacă ar fi fost ceva sau altceva. Suntem atât de fragili încât mai mereu ne e toamnă în timp ce stăm cu primăvara în braţe. Iar dacă nu se poate şi se vede treaba că chiar ba, atunci „De voi veni încă odată” nu se ştie sau poate s-o şti ce şi cum: „am fost plecat cu gândul/ cerul scuturat de ploi/ sub un acoperiş de stele/ unde respiră-n ierburi câmpia// te-am întâlnit prin grâu/ ademenitoare umbră de iubire/ vom locui în cortul verii/ cu sarea topită-n palmele moi// de voi veni încă odată, ştiu/ îmi voi umple golul cu tine/ caii câmpiei vor fi ai mei/ îi vom călări pân’ la rău// te voi îmbăta cu vise/ şi voi aştepta iarna/ în plete cu ninsori/ la căldura bătăilor inimii”.
             De ce i-o fi poetului sete şi de ce neapărat sete cu cai? Altfel ce să caute el la râu după ce tremură câmpia în căutare de cai şi pare-se şi de sete...
             Şi se vede cum nici nu ştiam dacă şi când şi unde eventual ne alegem punctul de pe traiectorie în care să ne deconspirăm existenţa.


             Poezia lui Nicolae Vălăreanu Sârbu vine aici pe o culme de sensibilitate şi patos. Aceasta este deocamdată ultima sa carte despre care scriu, pentru că din câte ştim am scris de toate, dacă mai scriu de vreuna ar trebui să i-o scriu eu înaintea lui.
              Cartea e una faină şi vă las spre citire: „Vezi, mâinile acestea muiate-n pământ,/ au rămas doar nişte arcuri care închid pieptul/ şi, ce ai mai putea face acum toamna/ decât să baţi aerul ca apa în scocurile morii/ şi să-ţi respiri nisipiul din clepsidrele debusolate/ în palme se scurtează liniile şi degetele rămân încovoiate/ cearcănele ochilor sunt cearcăne de stele din nopţi spălăcite/ ai ridurile adâncite subtil pe frunte/ şi în picioare o lipsă ascunsă de echilibru”.     
            Şi în sfârşit un lucru e sigur: „Poeme văîlărene” sunt poeme şi sunt vălărene.