Costel Stancu Hotul(Costel Stancu – „Hoţul de ferestre”, Ed. Mirador, 2019)

             Ajung să cred că totul se poate fura pe lumea asta, cu casele e ceva obişnuit dar măi şi ferestrele... Caii de la bicicletă şi piticii de sub pat sau leii care scot flăcări din pereţi sunt furate mai de mult. Ajungem chiar la o necesitate a furatului, din pricină că unele lucruri trebuie mutate dintr-un loc în altul din pricină că pur şi simplu nu trebuiau să fie acolo, nu se potriveau ca la carte.
            Cu ferestrele e şi a fost întotdeauna o problemă. Dacă e să ne gândim cum dacă sunt prea generoase se pot încurca cu uşile: Sau să ne amintim cum poetul Andrei Caucar şi-a desenat pe ziduri ferstrele pentru a le decupa mai târziu după ce îşi aranjează mobila. Mai sunt şi ferestrele minţii care chiar nu pot fi ţinute sub control, sunt făcute ca locuri de evadare şi decât să tot ieşi pe ele mai bine le iei la tine şi te faci una cu ele aşa simbiotic.
            În cazul lui Costel Stancu e ceva mai complicat, el haiduceşte peste tot pe unde sunt ferestre şi le ia să le împartă unora care niciodată nu au ferestre destule. Semantica lui Costel e bulversantă, ca să nu mai zicem de semiotica de-a dreptul periculoasă. Nu întâlneşti construcţii fragile care să dea bine, dar să fie inutile, şi toate au suficiente ferestre de privit, de aerisit, de furat. „Hoţul de ferestre” e o alergare continuă, în spaţii şi în timpuri unde în primul rând se aleargă după aceea se mai şi motivează alergările.


            Poezia lui Costel se citeşte ca şi cum te-ai urca din mers într-un TGV precum între cocoaşele unuei cămile, cu lejeritate şi fără prea multă ameţeală doar cu ceva emoţii. Concursul de fapte şi imagini te poate absorbi chiar sucomba dacă nu măsori bine ocaua cu care îţi potoleşti gustul de inedit.
            Foarte interesant cum ştie poetul să facă faţă situaţiilor/misiunilor imposibile, dar mai ales să le creeze. Cum ar fi cam aşa: „Îi spun că o iubesc. Ea îşi aprinde ţigara/ cu indiferenţa cu care ar da foc Romei./ Am început să semăn cu un mormânt jefuit./ E linişte, un clopoţel de argint se rătăceşte/ în beznă. Un greier frînge inima furnicii./ Ştiu, undeva, departe, o altă femeie/ îşi leapădă de pe ea toate oglinzile./ Asta e dragostea, o gîză iarna!/ Sufli să o dezgheţi. Ea se dezmorţeşte/ şi, încetul cu încetul, începe să te înghită” (*** – pag. 97).
            În sufletul lui Costel Stancu e o bântuire de tandreţe amestecată cu un suflu apocaliptic, e şi ceva ironie ca şi când din când în când s-ar uita cu mirare la la sufletul lui întrebându-l: mă, chiar tu eşti?
             Hai să mai luăm un concurs de faze atipice pentru oricine, doar pentru poet ba: „Încep cu tine un război/ fără sfârşit. Îţi umplu cutia poştală/ cu licurici./ Pe urmele lor mă întorc în/ locul unde m-ai părăsit./ Şi nu mai ştiu dacă/ e dincolo sau aici. Ninge alb, ninge negru/ ninge fără nici o culoare. Ninge ca în/ mulţimea vidă. În inima omului de zăpadă/ arde o lumânare. Ca într-o/ misterioasă firidă. Încep cu tine un război/ în afară de lege, femeia mea de azi/ şi de ieri. Iubeşte-mă sau fă-mă să mor!/ În dragoste nu se iau prizonieri (*** – pag. 64).
             De două săptămâni am în faţă cartea asta şi nu m-am încumetat să scriu, ca despre o carte de bucate pentru canibali de gânduri, ce ziceam eu de haiduci... Costel fiind de părere să nici nu scriu, că dacă scriu iar aiureli e ca de obicei, nu se supără dar mai are el destule şi nu ne încurcăm la un maraton despre cum viaţa e cea mai mare ciudăţenie de parcă vreo moarte s-ar fi trezit să umble vie pe neînţelesul tuturor. Asta da carte care n-are cum să semene cu nimic!