Lhana 1SE ÎNTOARCE IARĂŞI DUMNEZEU

Se aşează asfinţit în tineri
căci soarele răsare în bătrâni...
Noi, am pierdut pe Sfânta Vineri
când ne jucam de-a robi-stăpâni.

Am obosit a fi trişti vulturi
strigând în nopţi, în depărtări
şi, răstigniţi pe-aripi de fluturi,
am renunţat la căutări.



Ne-am regăsit în fir de iarbă
ce rătăcea prin bolovani,
şi în pitici cu barba albă,
şi în cântece de ciocârlani.

Uitasem a trăi minunea
ce fost-a lumii încredinţată...
Ieri, nu vedeam în noi genunea
cu roata-i grea, veche, dinţată!

Ne-a spintecat încet, încet
dar am tăcut în faţa sorţii...
Speram ca zeii şi-un poet
‘ne smulgă din rucsacul morţii.

Răscumpăraţi de Dumnezeu...
Ce şansă pentru omenire!
Să fii şi om,  să fii şi zeu!
Şi sânge de Împărat prin fire!

Să fii tu rodul cel dintâi
demn a-L urma pe Miel oriunde,
să îţi fie, Domnul, căpătâi...
Cine eşti tu şi... vii, de unde?

Aşa, aflat-am că în oameni
se întoarce iarăşi Dumnezeu...
Atunci, când noi vom fi iar fameni
ca să-L slujim mereu, mereu!
(23.04.2015)

SPERANŢA SECRETĂ

În mine creşte fir de iarbă!...
E fir de iarbă alb-albastră
căci ceruri s-au topit la început de lume...
Sânge din piatră,
din piatra închisă în inimi, la fereastră...
Curge încet prin macii tăcuţi şi fără nume!

Ci, iarăşi e măcel!...
Pentru ce a fost furat
cândva, în sclavagism,
din astă lume tristă,
când zei şi muritori, în ceruri, s-au luptat...
S-o fi pierdut războiul dar pacea... nu există!

Acum...
Pe-acest pământ...
Durerea este mare şi fiecare ceată are drapelul său!
Zeii...?
Doresc doar pacea, şi luna gri, şi soare!
Omul...?
Speră în secret să fie şi el... zeu!

Or, dacă altădată...
Măcel era în ceruri
și omenirea fost-a de-acolo izgonită,
speranţa ei secretă va naşte iar omoruri...
Pedeapsă va veni din nou!
Dar... înmiită!

Căci...
Nu ar fi suflare
în cer sau pe pământ
de care să nu ştie Cel Drept, Cel fără vină!
Şi...
Nu ar fi lumină,
nici ploaie şi nici vânt
ca să mângâie mieii pierduţi iar prin grădină!

De ce nu înţelegi?
Tu, muritor de-o clipă!
Zeii nu au furat a lumii falsă pace!
Când porumbeii albi îşi frâng câte-o aripă,
e semn că Dumnezeu, în tine, se preface!
(26.05.2015)

IARBA ZÂNELOR...

Iarba zânelor...
Răsare dintre pălămizi...
Îşi întinde trupul fraged
spre Lumină,
înspre soare
şi îşi face loc cu dinţii
printre cărămizi...
Credeţi că... pe ea, iubirea, nu o doare?

Iarba zânelor...
Se luptă
cu un zid de piatră
ca să îşi odihnească trupul obosit...
Nu-i oferă, zidul...
pernă, puf, nici vatră!...
Astfel stă de veghe pân’ la răsărit!

Iarba zânelor…
Priveşte
neputinţa lumii
din înaltul unde ştie, numai ea,
cum, când să ajungă…
Din cărări de vise,
face loc Luminii
să îşi ascundă anii care trec în fugă!

Astă veche prietenie
vine şi ne-arată
că doar iarba sfântă-i vie... ştie să trăiască!
Iar Lumina, în suflet, face
drum ca să răzbată
mugurii din tine, să te mântuiască!
(10.05.2014)


LACRIMA DE IASOMIE

Mallika!Mallika!

Se aud în depărtare
strigăte de disperare…

Depărtările sunt surde,
depărtările sunt oarbe
când dureri străbat în ciurde
și în suflet lucră coarbe,
Depărtările-s amare,
depărtările-s pelin,
ziua, în amiaza mare,
pe cer… nici un zeppelin!

Cine vine să îl ajute
pe cel care-i ajutor
sufletelor nevăzute,
știutor, neștiutor?
Cine ar putea să fie
mai presus de cum e dânsul,
decât cerul la chindie
când îl podidește plânsul?!

Fiindcă cerul plin de lacrimi
a plecat peste hotare
ca să afle care patimi
au ucis o fată mare
și-a înţeles că acea fată
ce-a trăit și ea poveste
e zeița ce desfată,
cu-ai săi ochi, lacrimi celeste!

De iubire neîmplinită,
de iubire ucigașă,
inima-i neprihănită
n-a lăsat-o a fi lașă…

Când să scapere amnarul,
al său suflet (veche iască!)
scapă dintr-odat’ fanarul,
ceru’ începe să vuiască!

Vijelii, tunet, furtună,
de prin lume se adună,
vor să îi sară în ajutor
ca să îi stingă foc de dor…

Plânge cerul la chindie
şi cu el, chindii… o mie!

Lacrimile în sus curg
şi ajung la Demiurg
unde aşteaptă judecată,
au salvat, sau nu, pe fată?

După dreapta judecată,
orice lacrimă-i iertată!

Îşi făcuse datoria
când în cer plângea chindia...
De aceea, Demiurgul
cheamă deîndat’ amurgul
şi îi dă ordin negreşit
să nu iese la cerşit,
ci să fie călăuză
pe aripi de buburuză
lacrimilor ce-or să curgă
din icoane când, la rugă,
tânăra zeiţă vine
plină în sinea-i de ruşine...

Dacă focul din amnar
i-a adus numai amar
fiindcă cerul la chindie
a furat a ei făclie,
n-a lăsat-o ca să ardă
unde nimeni să n-o vadă,
s-a gândit dânsa mai bine
să îşi dea foc printre suspine,
să îşi dea foc la drumul mare
ca s-o vadă zeul Soare…

Poate… atunci, va înţelege
că iubirea-i sfântă lege!

Or, dacă nu eşti iubit,
rămâi veşnic păgubit!
De aceea, te grăbeşte,
în cenuşă te înrobeşte!...

Dar zeiţa n-a iertat
pe-acel zeu preavenerat…
Îngâmfarea lui lumească,
vrut-a scump să i-o plătească!

Şi atunci…
Mallika noastră,
a furat rază din soare
vrând să își deie foc la glastră
și la trupu-i ca să zboare
peste anii ce nu iartă
vise, amintiri, plăceri,
nici zeiță adevărată,
nici speranțe, vechi tăceri…

A furat rază din soare
să vadă şi el că doare
când îţi pierzi pe veci speranţa
sau o schimbi cu ignoranţa…

Şi-a dat foc, s-a făcut scrum…
A rămas uitată în drum!
   
Într-o seară, zeul Soare
vrea să plece la culcare
dar, grăbit că întârziase
printre norii de mătase,
s-a gândit că ar fi mai bine
să fugă peste coline
şi, cum fuga-i era oarbă,
s-a împiedicat în iarbă
iar ca să îşi spele vina
tre’ să caute regina...

Să îşi ceară cumva iertare...
Regina? Era... o floare!

Nu văzuse într-a lui viaţă
altă floare mai măreaţă,
nici când fost-a prunc în faşă
n-a văzut alta gingaşă...

Ochii săi...
Fug din orbite
şi neantul îi înghite!
Trup, de suflet... se desparte,
în lume se face noapte
iar de-atunci, seară de seară,
Vishnu întruna se omoară
doar că înspre dimineaţă,
regina – acum, semeaţă,
pune în inima-i fiori
din parfum ascuns în nori,
îl trimite să colinde
cer, pământ, tot ce cuprinde,
îi dă viaţă pic cu pic
fiindcă el a rămas mic,
a ajuns la mâna ei
şi iubeşte doar crâmpei
din floarea de iasomie,
până ajunge la chindie...

Domnul Soare...
Şi-ar dori,
zi şi noapte... a stăpâni!
Or, dreptatea e dreptate!
Când iubeşti pe jumătate
nu eşti zeu, ci... o jumate!

De aceea, în orice noapte,
se strecoară printre şoapte
să fure de la regină,
lacrima, când ea suspină,
însă ea îl pune să jure
că în veci n-o să mai fure!
Lacrimile-i nesfârşite...
Nu vor fi nicicând cerşite,
ci în fiecare zi, de cu zori pân’ la chindie,
îi va dărui în taină lacrima… să o mângâie!

Şi, îl roagă s-o asculte,
are lacrimi... multe, multe!

Pe motiv că a uitat
unde haina şi-a lăsat,
zeul nostru îngâmfat
se întoarce pe înserat
și cum e cuprins de sete
vrea parfum ca să-l îmbete...
Or, zeiţa florilor
nu ia în seamă... aşa dor!

Cât a fost Vishnu de zeu,
a înţeles că Dumnezeu
îşi ia darul înapoi
de, cu Dânsul, te război’
dar, în noaptea de Crăciun,
Dumnezeu a fost mai bun
şi trimis-a fulgi de nea
peste un prunc ce se năştea
în iesle la Bethleem
ca noi toţi să îl vedem...

Vishnu vine, se închină
Celui Ce nu are vină,
de pe fruntea Lui culege
fulgi de nea şi vrea să-i lege
în ghirlande, în cununi
să le dea la miri, la nuni
însă Maica precaută,
fulg cu fulg, Ea îl sărută
şi, din coşul plin cu fulgi,
răsărit-au mii de rugi...

Ruga sfântă, cea mai vie,
lacrima de iasomie...
(12.04.2019)

DOAMNE!... DĂ-MI ŞI MIE VIAŢĂ!

Doamne!...
Dă-mi şi mie viaţă,
nu mă risipi în zare!
Pentru Tine, strig prin ceaţă...
Dă-mi, în trup, vapor pe mare!

Doamne!...
Dă-mi şi mie casă,
nu mă pierde în labirint!
Pentru Tine, luminoasă…
Dă-mi, în trup, de vrei... absint!

Doamne!...
Dă-mi şi mie suflet,
nu mă face piatră stearpă!
Pentru Tine, încerc să cuget...
Dă-mi, în trup, un strop de apă!

Doamne!...
Dă-mi şi mie cântec,
nu mă face lemn de soc!
Pentru Tine, vreau în pântec...
Dă-mi trup nou, nu îmi da foc!

Doamne!...
Dă-mi şi mie steaua,
nu mă împinge în abis!
Pentru Tine, plâng ca neaua...
Dă-mi, în trup, crâmpei de vis!

Doamne!...
Dă-mi, Te rog, iubirea,
nu mă fă străin prin lume!
Pentru Tine, schimb citirea...
Dă-mi, în trup, valuri cu spume!

Doamne!...
Dă-mi şi mie viaţă,
nu mă duce în mormânt!
Pentru Tine, merg pe aţă....
Dă-mi, în trup, ce ai mai sfânt!