ccDispar caii

Dispar caii
minunații cai
în România de azi
nu mai e mălai

pe margini de drum
cu ochii uitați
în grajduri moderne
ne privesc mirați



dar noi
nepăsători
îi aruncăm
la ciori


Iubire geometrică

Eu te iubesc pătrat şi emblematic,
Cum pân’ acum nu am iubit pe nimeni,
În veacu-acesta surd şi dilematic,
Când tot mai greu e să găseşti chiar oameni.

Eu te iubesc sferoidal şi tandru,
Cum doar poeţii-îngeri o pot face,
Într-un amurg tomnatic, Alexandru
Îţi mângâie, fin, glezna, şi-apoi tace.

Eu te iubesc triunghi, deşi dreptunghic,
Cum numai Moisil îţi poate spune,
Pe-un ţărm de integrale, ţărm liguric,
Unde poeţii pot să se adune.

De-o vreme ne iubim hexagonal,
Cum doar albina noastră e în stare,
În veacu-acesta sumbru şi final
Ne-mbrăţişăm şi lunecăm în mare ...

Ce ar fi omul?

Ce ar fi omul fără Poezie?
Un mărăcine-n margine de drum,
Un vânt ce arde totul în pustie,
Un pumn de oase-nvăluit în fum.

Ce ar fi omul fără Poezie?
O dimineață fără răsărit,
Un accident într-o călătorie,
Un cântec imposibil de-auzit.

Ce ar fi omul fără Poezie?
O primăvară fără ghiocei,
Un trist popor plecat în pribegie,
Un geniu-ajuns în pană de idei.

Căci Poezia este glasul mamei,
Ce leagă tot ce-a fost de ce va fi,
O adiere-n arămiul toamnei,
Lumina blândă-n ochii de copii.

Și Poezia naște anotimpuri
De mari iubiri, ce par fără sfârșit,
Și-un cântec sfânt venit din alte timpuri,
Purtându-și fericirea-n Infinit ...

În toamna asta

În toamna asta, strugurii-s mai struguri,
Iar mustul este, parcă, mult mai must,
Ce mult s-a scurs de când întâii muguri
Ne aminteau că viața are gust!

În toamna asta, frunzele-s mai frunze,
Iar vântul este, parcă, mult mai vânt,
Surâsul ne-a rămas, discret, pe buze,
Înveșmântați în cel dintâi cuvânt.

În toamna asta, versul e mai vers,
Iar nopțile sunt, parcă, mult mai nopți,
Cine să-mi spună cât mai am de mers
Până-n tărâmul unde nu sunt porți?

În toamna asta, moartea a murit,
De necrezut, dar e adevărat,
De-acum, noi vom trăi la nesfârșit,
Iubind frumos și simplu, și curat ...

Lumina, totuși

Se lasă înserarea peste noi,
Iubito,-aprinde lampa să te văd,
La meteo, se-anunță numai ploi,
Se pare că va fi, din nou, prăpăd.

Pe chipul tău brăzdat de toamne reci,
Lumina, totuși, încă e prezentă,
Ești tot frumoasă și vei fi, în veci,
Decența într-o lume indecentă.

Afară,-au început să latre câinii,
Iar vântul s-a pornit ca din senin,
Dinspre cuptor, mireasma dulce-a pâinii
Ne spune să mai așteptăm puțin,

Până când cina ne va fi servită,
De umbrele ce pâlpâie-n cămară,
Vom merge,-apoi, spre ultima ispită –
Un somn adânc, visând întâia vară ...

Prin inima mea curge Dunărea
Ioanei DENEȘ

Prin inima mea curge Dunărea
mi-ai spus într-o joi
fără să-mi dai alte explicații
bănuiesc doar
că în vara aceea
când ai ajuns în Tulcea
Dunărea
această ființă măreață și firavă
în egală măsură
s-a îndrăgostit
cine știe cum
de buclele tale irepetabile
de râsul tău de culoarea viului
de visurile tale înaripate
de gropițele din obrajii tăi trandafirii
și ca să nu te piardă
ți s-a ascuns în inimă
fără să știi asta
o vreme
până când
ai văzut pescăruși zburând
zi de zi
deasupra inimii
până când
ai auzit glasurile luntrașilor
chemând asfințitul
până când
ai simțit podurile de gheață
strivindu-ți iubirea
și ai înțeles că de atunci
din vara aceea
tu nu mai ești tu
tu ești un întreg bazin hidrografic
cu toate râurile și pârâurile
ghețarii, ploile și zăpezile
cu toate orașele și satele
respirând aerul răcoros al fluviului
cu toți oamenii
care s-au născut
au visat
au iubit
au suferit
pe malurile Dunării
și ale afluenților ei
de la naștere până la capătul drumului lor
Prin inima mea curge Dunărea
mi-ai spus într-o joi
iar de atunci
când mi se face dor
de o ființă măreață și firavă
în egală măsură
îți ascult bătăile inimii

Când spui Nichita
la 84 de ani de la nașterea lui Nichita STĂNESCU

Când spui Nichita, glasul Poeziei
Răsună peste timp și peste spații,
Un trăznet, o chemare, incantații,
Trezind, în noi, sămânța Bucuriei.

Când spui Nichita, te îmbraci în iarbă
Și simți cum clorofila te inundă,
Și fiecare ploaie-i ca o undă,
Ce caută Lumina să o soarbă.

Când spui Nichita, totul ți se pare
Din pulbere de stele zămislit,
Iar Dragostea – Eternul Răsărit –
E-o primăvară fără-asemănare.

Când spui Nichita, altfel privești viața,
Cu ochii limpeziți de-atâtea lacrimi
Ivite-n anii-n care grele patimi
Tăiau, cu nepăsare, zilnic, ața.

Când spui Nichita, nu mai ai ce scrie,
Căci orice-ai scrie pare inutil!
E El, Poetul, îngerul-copil,
Ce poartă-n ADN doar Poezie!

Să îmi aduni

Din ploi de mai culegem, iar, Lumina,
Pământul reavăn e-un covor de jar,
Ce-așteaptă, înflorind tăcut, albina
Polenul să culeagă, dulce-amar.

Ne regăsim, în soare, strălucirea
Din vremea-n care, goi, prin Paradis,
Gustam, pe îndelete, puri, iubirea
Și nu știam că fructu-i interzis.

Pe curcubeie, treji, după furtună,
Pășeam chiar fără teama de-a cădea,
Eram tot timpul liberi împreună
Și încăpeam pe-o margine de stea.

Iar astăzi, când mă pregătesc de ducă,
Zâmbind, discret, trecutului celest,
Mă însoțesc doar greierii din luncă
Ce intonează-același marș funest.

În zare, viitorul arde-n brume,
E-un fum subțire parcă din alt veac,
Nu am mai spus de mult atâtea glume,
Iubito, poate-i vremea să și tac

Și să te las pe tine mai departe,
Înveșmântată-n frunze arămii,
Să îmi aduni poemele-ntr-o carte,
Când va fi toamnă, iar eu nu voi fi.

O Vatră Luminoasă – România!

Din vârf de munte, pân’ la țărmul mării
Te-mbrățișăm, o, Țară preafrumoasă,
Tu îi aduni pe toți ai tăi la masă
Și le șoptești că nu i-ai dat uitării.

Iar cerul Tău angelic de albastru
Ne poartă pe hotarele-amintirii,
Noi, cei de-acum, din văile iubirii,
Ne ridicăm privirea spre-al Tău astru,

Să încălzească inimi reci, opace,
Pentru-a-nțelege locul nostru-n lume,
Să nu mai rătăcim sub alte nume,
Când Tu ne strângi, la pieptul Tău, cu pace.

Și să trăim cu toată Bucuria,
Săpând adânci fântâni spre cei ce-au fost
’naintea noastră, dându-ne un rost
Și-o Vatră Luminoasă – România!

Un cântec scris în liniști de ninsori

De ce primești, doar azi, atâtea daruri?
Și cum de, mâine, treci în nepăsare?
Când tu, și azi, și mâine, ești sub soare
Un țărm sculptat de doruri și de valuri!

De ce, doar azi, bărbații ți se-nchină?
Și cum de, mâine, uită cine ești?
O lume-ntreagă plină de povești
Despre iubire, jertfă, zbor, lumină.

De ce, doar azi, se vând atâtea flori?
Și cum de, mâine, nimeni nu mai știe
Că ești, mereu, Suprema Bucurie –
Un cântec scris în liniști de ninsori ...

Acolo, doar

Și înfloresc, în lume, corcodușii
Și teii argintii, și chiparoșii,
Din fire de lumină, cărăbușii
Își țes, măiastru, pelerine roșii

Să poarte-amurguri peste ierburi arse
De brumele tăcute, ce-și întind
Ṹmbrele reci în suflete și-n oase,
Când aripile nopții îi cuprind

Pe cei treziți să caute răspunsuri
În fiecare-urcuș și coborâș
De îngeri cuibăriți în ascunzișuri
Pe-ntinsa vale-a marelui Irtâș.

Acolo, doar, semințele vieții
Rescriu, în lut, poemele rodirii,
Acolo, doar, în nesfârșirea gheții
Mai cântă, singur, crivățul iubirii.