htnȚi-am dat mult ... cu multe m-ai ucis
Simțuri dezgolite, încredere hăcuită,
neagră smoală arde în cea care-a îndrăznit
să viseze o clipă ... nepăsătoare
la acel ochi verde de fericire ...
o sârbă în care-i prins și-i e totuna,
nu mă vede deși trec prin el,
n-am prins rădăcini, doar credeam
sau eu n-am știut să-i dau apa rece ...
câmpul meu nu dezlănțuie furtuni
multă bătălie în tine, speranța-i fără scut,


nu sunt oarbă, stau pe treapta de jos,
admir modelul junglei din sângele tău
și cât de ușor înțeleg ...
am încă vreme să mă zbat pentru viață
un destin ce se vrea clădit fără scuze inventate,
fără foșnet de septembrie sfâșiat ...
ce mai contează?
m-ai oprit, nu mai am a ta rază,
aștept bruma să-mi cuprindă gândul
dincolo, dar aproape,
este ea ... ireală ...
dar nu știi
n-am vrut mult
iar puținul nu m-a cruțat nici el
mi-a luat totul câte-un pic ...
la iubirea mea s-au repezit ulii
au sfâșiat-o în timp ce-mi spuneai că dormi
nu-mi ling rănile, încă-s om, le pansez cu frunze
nu mă urăsc, nici de milă nu-mi plâng,
mă mulțumesc cu ceața ...
ți-am dat mult
cu multe m-ai ucis ...
ucigașule de suflet, îmi scriai mie,
tăiai felii de dor, lumina ți-ai stins-o în întuneric,
ți-era foame, ți-era frig ...
nu era nimeni să-ți întindă mâna,
să te temi acum de curajul celei îndrăgostite ...
ți-a șoptit un cuvânt gol, măgulit,
gând închipuit ... prea ușor ai lăsat
să-ți fure din mirosul trandafirului tău
zel, numai zel ... și lauda ta,
în spatele depărtării numai plâns
întinsul nopții trimis împotriva mea
ai tăiat floarea ta
ai strivit-o fără milă,
era prea firească ...
într-o zi, cineva sau ceva
îți va aminti ca să plângi ...
aruncă-ți pornirile în foc
poate-așa te ridici mai curat,
sunt femei pline ochi de neiubire
un imperiu cucerit de tine ...
te-ai aprins prea ușor,
arzi acum între ruine văruite în alb,
căutând iar și iar ...
vei găsi trup străin
rătăcește precum frunza de pe rana verde
în durere, fără vis,
să te-ntrebi cine ești
prăbușit lângă-a ta strălucire
să păstrezi numai toamna,
nu dispare, lasă urme peste urme ...
în inerția nopții multul din mine
își scurge seva
fără tine ...
iubirea-i ca și ceața,
împachetezi ce ai mai bun și-l trimiți undeva
fără să știi unde debarcă
te așteaptă două brațe de ceață
cu tot ce există,
copila din mine și-o fereastră deschisă
rostul meu sfâșiat de-o clipă imaginară,
amanta altuia ...
neștiut de nimeni, nici de ea,
plânge-mă ...
doare?
știu cum e ...
treci prin mine,
poți îngenunchea
zbuciumul este moștenirea ta
te-am iertat chiar în zori,
fără vină inventată, fără scuze alterate
ți-am lăsat un miros ...


Scrii pentru că nimeni nu te-ascultă

Tăcută răsuflare ce n-o aude nimeni,
și uneori mai uiți ce-ai fost sau dac-ai fost
nu te mai simți și nu știi ce-ai rămas,
nu te mai vezi ... însă, de boala asta nu se moare ...
mai ai cuvintele, sub ele înțelegi că încă mai ești om
înaintezi printre străini și scrii
pentru că nimeni nu te-ascultă,
aproape ți-i doar becul de pe stâlp ...
doar el te mai privește și plânsul ți-l ascultă,
și-ai vrea să pleci într-o uitare
doar cu picioarele goale și cuvintele tale
în simfonia bocetului de cuc,
dar vezi tu ... te-oprești la colțul casei
și te privești în balta rece ...
când dincolo de gard mai latr-un câine a pustiu
stingher, te-ntorci și scrii ...
că tu nu ești legat,
doar nu te-ascultă nimeni ... dar ești viu.



,, Un om care scrie nu e niciodată singur".
( Paul Valery)

Singurătatea omului singur
Sunt una în singurătate ... dar pot vorbi cu mine singură,
uneori încerc ca să vorbesc cu alții ... devin mai singură
atuncea plâng ...
nu-mi este greu să spun că asta doare iar noaptea este înfiorătoare
îmi aparțin doar mie
și asta-i o valoare, chiar dacă simt de multe ori cum totul în mine moare ...
când îmi aud ecoul propriilor gânduri
răpesc finalul unui întuneric, mă joc cu mintea lui și o evapor,
așa mai scap de goliciune și mai câștig încă o dată
o fi de la păcate ... dintre neamuri, și de aceea sunt actor pe-o scenă fără public ...
singurătatea mea e singură dar nu e nici atee și nici oarbă
bucăți rupte din mine că am crezut prea mult în oameni
așa mă pot gândi mai mult la tine, închid neliniști ... și nu știe nimeni
nici tu nu știi nimic din ce-i acolo în adânc la mine, și-n plus ... așa îți este bine
nu vreau ca să măsor căci nu îmi este frică de-al său capăt
chiar de uneori mă simt la o vârstă mai înaintată
mai scriu un rând ... e antidotul garantat
privesc strada în lung și-n lat
ce mulți sunt împreună, și groaznic ...
mor din singurătate.



Sentență

Între patru pereți și un tavan gri
singurătatea e uneori un fel de paradis, alteori ... chinuitor ...
Îi zâmbesc căci nu știu dacă mi-i sărăcie sau lux,
îmi torn și mie și ei câte un pahar cu vin
îmi creez iluzii ... apoi mă sacrific și nu îndrăznesc să mai privesc oglinda.
Așa învăț că mai am multe să-mi spun și pot schimba legi,
mă împrietenesc cu mine și exist.


Cinci zile nu îmi sunt de ajuns

Cu cinci zile nu aș putea să schimb prea multe,
un cuib început și multă alergătură prin minte .. .
Cu cinci zile aș începe un ocol în jurul lumii
dacă mi-ai spune că vei culege roua dimineților cu mine.
Cu cinci zile nu aș putea destul să gust ținutul cu iz de ambră
și nu ar fi destul mâine ...
iar buzele mele au mult frumos a spune .
Cu cinci zile răsăritul ar fi mic și apusul un salahor ce sapă tranșee,
în jurul meu un plâns ...
Nu-mi sunt de ajuns doar cinci zile să te port peste tot prin mine,
e prea multă iubire virgină ...
mi-ar trebui o viață și încă un mâine în plus.



Singurătate

Nici o bătaie
în ușa casei mele,
doar adieri de vânt
și-un trosnet de copaci bătrâni.
Lumini de foc
s-au stins demult
doar ochii mai privesc pierduți
o stradă goală din apropiere ..
Nu vine nimeni,
nici tu ... măcar o clipă
deși zidit-am pentru tine
un cer cu multe stele.
Privirea-mi se-ndelungă
și fiecare gând o ia la fugă
pe câte o alee ... naiv, mai crede
că găsește două brațe mângâiere ..
Mă-ntorc din nou
la masă în singurătate,
mai am de așezat printre hârtii
cuvinte multe-mprăștiate ..