Maria Vaida YR Cantec(Yvonne Rossignon – „Cântec de lumină frânt”, Ed. Grinta, 2018)

           Doar în artă pot fi flori care nu ofilesc odată cu trecerea timpului, nici după aproape un secol, se poate numi acesta primul secol de veşnicie. Iar explicaţia veşniciei nu o mai căutăm de mult, ne-am obişnuit cu ea ca fiind confirmarea trecerii prin viaţă cu folos, pur şi simplu.
           Mi-a fost de curând dat să ascult citindu-se din opera fabuloasă a unei poete franceze de origine română, care a fascinat şi prin faptul că parcă a fost scrisă ieri, azi sau mâine, deşi se întâmpla de fapt în anii ’30  ai secolului trecut. Ca de obicei, din păcate, valorile autentice, cele  care au apucat dintre ele, au părăsit această ţară, refugiindu-se în altele care le-au respectat în loc să le ignore ori mai grav să le defăimeze sau uneori să le arunce în puşcării. Este vorba aici despre  Yvonne Rossignon, cu un destin dramatic şi cu o operă impresionantă. Am scultat aşadar poezie de Yvonne Rossignon pe pajiştea moale de la „Panorama” din Ghelari, la cariera de marmură de la Alun şi în biserică. Peste tot, mi s-a părut aceeaşi poezie sclipitoare, meditativă şi deseori gravă.
            Fără a emite argumente critice, pentru că va veni şi rândul criticii, nu-i aşa, voi reda din creaţia lui Yvonne Rossignon, limitându-mă la versul alb tocmai pentru că acesta era încă într-o corespondenţă timidă cu epoca scrierii sale.


            „Singurătate”: „Singurătatea mea este prea mare/ pentru a fi doar a mea:/ uneori îmi pare că se împarte/ în mii de vieţi ale altora./ Singurătatea mea e mare/ şi sărăcăcios mobilată/ precum o cameră în care rămâi/ veşnic un călător/ cu valizele pregătite şi itinerariul făcut./ O cameră în care mobile desperecheate/ rivalizează între ele ostile,/ pierzându-se uşor în umbră ca nişte amintiri...”
            „Solitudine”: „Pline ochi de şesuri/ dulci mâinile: dar unde/ sunt culegătorii?/ Uneori coboară/ un înger să culeagă/ ciorchinii lor de fildeş/ la ora subţire a Îngerului./ Îl culege şi îl lasă/ ca să cadă acolo între frunzele intime ale liniştii/ pline şi tremurând,/ întorc spre Dumnezeu: pioase buze ale rugăciunii.”
            „Scrisoare în lume”: „Ţie, frate al meu/ din toată lumea, făptură omenească,/ îţi scriu să ştii că mi-e dor de tine, oricine ai fi./ Ochii tăi, gura ta să mă pască, să mă citească./ Îţi scriu fiindcă la noi/ a murit tot ce era al vieţii. Florile/ au îmbrăcat cămăşile albe de brumă/ şi una câte una au murit culorile./ Galbenul s-a stins ca o lampă;/ roşul a pâlpâit ca o vatră şi/ şi-a spuzit visteriile,/ subt ţărână, subt piatră;/ verdele a scăpătat ca luceferii-n apă.”
            „Îngerul”: „Un fir de vis îl ţinea suspendat/ între cer şi pământ./ Aripi mari făceau acoperiş sufletului/ ca şi cum ar fi vrut să-l ascundă de Dumnezeu./ Oglindă a lumii se simţea îngerul./ Înăuntrul său un bărbat/ şi o femeie; atât de trişti;/ atât de mari! S-au revărsat./ Au umplut oglinda. Trudit,/ îngerul a luat culoarea nopţii,/ i-a învelit. I-a iubit. Lacrimă a fost/ pe buzele lor uscate;/ a fost nerăbdarea lor de a se descompune.”

            Întreagă emoţia poeziei lui Yvonne Rossignon în limba română i se datorează scriitoarei Maria Vaida, care alături de traducerea acesteia, a realizat un studiu bio-bibliografic complex ce se alătură prezentului volum, regăsindu-se tot la Editura Grinta: „Yvonne Rossignon sau poezia ca destin”. Sunt două lucrările de excepţie, care merită întreagă atenţia cititorilor.