Oana Glasu Coperta(Liana Stamin – „Sub genunchii mei se pierde lumina”, Ed. Rafet, 2019)

            Ni se poate întâmpla să trăim în trecut de parcă am fi umblat la maşinăria timpului şi am fi rămas blocaţi acolo pe unde s-ar fi nimerit. Refuzăm viitorul iar prezentul îl detestăm de-a dreptul. Sunt lucruri trecătoare până la urmă dar nu le putem nega de-a dreptul. Poate fi o criză de vârstă dar oricum psihologii ne pot confirma că este ceva normal şi nu trebuie să ne speriem prea tare. Mai mult, trebuie să admitem că de multe ori ne inventăm amintiri, de dragul de a avea un trecut cât mai bogat, cu oarece teamă de ce ne-ar putea aştepta mai departe, şi până la urmă ajungem să le credem şi pe acestea adevărate. Aşa funcţionează mintea umană, până la urmă n-avem ce-i face.
            O oscilaţie prin zona aceasta de indecizie asupra priveliştii vieţii, ne oferă Liana Stamin, pseudonimul ales de către Oana Anca Mihaela Glasu, atunci când stabileşte cum „Sub genunchii mei se pierde lumina”, într-o carte care vine decisă în spaţiul poetic, şi unde îndoielilor inerente le iau locul certitudini din perspective reale sau nu. Până la urmă, pe cine interesează realitatea în poezie, când aceasta din urmă este un joc al minţii, vibrant şi sublimant...
            Ideatica şi imagistica se dovedesc a fi atent alese şi expuse, voi da aici unele exemple care ar trebui să convingă.

Astfel, „vine o vreme”: „când gândurile rătăcesc prin/ rănile toamnei/ venind de departe/ n-au taine nici vise/ despart morţii cuminţi/ de viii cu oasele/ frânte/ păsări verzi de hârtie/ noi/ numărăm lumi albe/ în rătăciri de trup/ înecându-ne gândul/ apoi/ punem toate aceste lucruri/ la punct”. Aici, pe lângă situarea la cotele necesare unei poezii autentice, se mai poate remarca ceva, un fir logic nealterat, nefiind abordat acel ludic-oniric care predomină poezia actuală, şi care într-adevăr fascinează dar este deseori greu de înţeles.
            Continuăm cu o scurtătură prin fantasmele tomnatice, reuşită şi aceasta: „ce tânără sunt într-un vers/ de demult/ ruşinat, părul castaniu/ curge peste sâni/ cuvântul/ devine carne/ în pântec/ amintirea e umbra de/ roşeaţă/ ce-mi scaldă obrazul” (pudoare). Concentrarea este una descriptivă tipic feminină, care n-are cum să placă ochiului şi parcă îţi pui în funcţiune şi simţul tactil, altfel ar fi chiar păcat...
            Mai departe, acest „alb nemaculat”, care de semenea se justifică printr-o acuitate a gândirii plimbăreţe pe muchia timpului: „m-am însetat mircurea/ să-mi piară dorurile/ am postit vinerea cu/ tăcerea/ să-mi înghit gândurile iar/ duminica/ a şaptea zi lăsată mie/ odihnă/ mi-am strâns părul coc/ şi îmbrăcată/ cu rochia din poplin cu buline/ am început să calc rufe./ totul era şifonat în casă/ mai puţin orgoliul meu iar/ exerciţiile de umilinţă/ mă făceau mai frumoasă/ dincolo de timp/ alezăm împreună pe/ umeraşe/ cămăşile albe pentru că ţine/ întotdeauna/ îţi place să mângâi pe/ gulere/ urma rujului meu.” Unde ruperea de vers, cadenţarea, ţin de o tehnică simbolistică adusă în actualitate.
            Poeta ia la rând şi atacă toate anotimpurile însă rămâne credincioasă toamnei sau toamnelor, mai degrabă, adunate ca spicele să împungă fiinţa pentru ca aceasta să nu accepte niciun crâmpei de oboseală care să conducă spre hibernare.
           Surpriză plăcută aşadar, poezia Lianei Stamin, cu care am tot vorbit în ultima vreme fără însă până acum să fi ştiut cum scrie!