draganGOLUL

Și omul, și pasărea, și lucrul,
și animalul, și copacul, și încrezuta floare
trudesc zilnic să umple golul -
un joc neoprit în marele spectacol al lumii
care mereu se iscă, mereu se termină și iar începe,
cu puiul, cu zâmbetul și cu plânsul deopotrivă,
înspăimântați de lumină și culoare.

Dincolo, toate se agață de a razelor soare
și de mormânt -
un alt spectacol petrecut
între scâncet, privire și cuvânt.



Toate-și devoră propria naștere și înălțare.



CU UN PAS ÎNAINTE

Pe lung și neterminat drum tot alerg
culegând spinii ce de pe margini mă îmbie,
cărările rătăcite alături se subție
până când în depărtare se vor pierde
în statornica, îngăduitoarea zare
unde aripa-mi se va destrăma într-un nesfârșit somn.

Alt pas se-ncumetă pe al meu să calce din urmă
și nu încetează să mă cheme,
făcându-mi semn despre ce am pierdut
la masa ospățului neterminat în care am petrecut,
la masa întinsă unde de moarte am fost invitat:
cupa de miere ce s-a răsturnat
când am strigat în fața luminii
și s-a golit pe abia deschisa mea carte.

Lângă mine, cu un pas mereu înainte, aleargă cineva,                                                                  mă-ndeamnă spre-un ipotetic tărâm;
după ce-l calc din nou se îndepărtează
și iar, cel de lângă mine,                                                                                                                   cu un deget de ceață îmi face semn și mă cheamă:
Lasă în urmă ce n-ai apucat a prinde.
Vine altul mai sus în șaua vremii săltat
ce peste gard brațul îl va întinde,
dincolo de poartă privirea o va arunca
și peste tot iluzia-și va vinde,
cântând la colțul tuturor drumurilor
ce se trezesc în nesfârșita dimineață.


LA POST ÎN FAR


Stau la taifas cu cel mai frumos om din lume,
ființă nevăzută ce mă-ndeamnă necurmat
să umblu pe nesfârșitul cărărilor rost
unde gâlceava diurnă pentru nesăbuita vorbă
râde de necontenita sfială
ce cerșește locul în sânul veșnicei zăbave.

De-acolo, din podul lumii, ca un paznic de far,
am strigat la marea vânzoleală
ce alerga bezmetic să-și caute adăpost
în necurmata mișcare a mâinii,
în căutata fugă izbăvitoare a pâinii,
în primejdioasa fericire ce stă mereu la post.


NEOBOSITE DIMINEȚI


Vin păsări alungate din necuprinsul zbor și-mi cântă prin somn.
Trebuie să mă reazăm de a plugului coarne
sau pe durerea cuibărită anume sub lemnul mult căutat
ce apără rodul de a plânsului foame
și se leagănă în a pruncilor descântat.

M-am luat la bătaie cu puhoaiele suferinței, neîmblânzite:
am început cu o stea ce-și odihnea alături,
dar cineva cu o culoare o reinventa
ca să-mi fure vecina mea mână ce-și căuta tihna.

Apoi, cu nu știu al câtelea simț,
am văzut cum în pori lărmuia un lucru și năvălea
prin fereastra încăperilor dată în lături;
subsuoară, prin fisura zorilor, se împrăștiau cioburi de nuanțe:
pe marea din retină, un fantastic carusel
îmi arăta liliputane măști sorbite de marele suflu.

Un alt simț stă la pândă în capătul marelui șuvoi -
deasupra lui ochiul e far -
și strigă la apele lumii.
Numai neobositele dimineți proclamă pe bord a corăbiei fugă.


SICRIUL PE UMAR


Toți oamenii din lume poartă un sicriu pe umăr,
toți oamenii din lume vor arunca un bulgăr
ce-l vor arunca peste cel mai aproape,
în miezul căruia cei care pleacă vor căuta leac de somn
și codul în care se ascunde cheia cu care să treacă dincolo.
Toți copii lumii vor plânge și apoi vor cânta
spre lumina ce-i va îmbrățișa, îi va înspăimânta și-i va arde.
Toate femeile din lume țipă cu spaima lipită de moarte
când pruncul bate în poarta necunoscutului ocrotitor domn
ce se pune de-a curmezișul în drum
la ultimul om ce poartă sicriul pe umeri
în care el însuși este așezat spre somn.


JOACA UITĂRII


Mama țesea la război, printre gânduri -
zâmbete, duioșie, tristeți -
grija copiilor,
descâlcind a vremurilor și amintirilor ițe,
în apele ce se încumetau în cale,
peste poduri de speranțe, peste vadul lumii noi;
sub lumină se conturau, în colț, nebănuite îndemnuri de trecere peste noapte
și se-mpleteau în fantastice și neterminate rânduri,
raiuri și tărâmuri unde cu toți vom lărmui în joaca uitării
fără a purta grija în a spinului foame.

Pânza era mereu la-nceput,
mama dezlega ițele iară,
așezând peste nesomn a cântecului mirare
cu care amăgea speranțele ce se vor culege în toamnă
iar tata trona ca un domn
cu grija veacului atârnată în cornul de plug.
Alunga nesătule păsări de pradă
dintr-o margine de somn
unde s-a tras la pândă în propria lui țară
din care nici neputința lumii
nu-l poate scoate afară.



CATARGUL


Noaptea aceea nu a fost noapte;
peste spaima privirii,
ursitoarea mi-a pus semn de carte în mână
și am început să însemn pe pământ neînțelese îndemne
spre un nou început – o nedeslușită chemare,
spre un nou presupus – o bănuită zare
ce locul îl tot amâna spre un neștiut încă durut.

Acolo e locul,
acolo e malul unde odihnește o zână -
bănuiam că îmi cântă –
acolo e cuvântul cu catargul mereu ridicat
ce se îndreaptă spre o necurmată intrare...
apoi vin de-a valma imagini ca să-l doboare,
dar lupta e mereu câștigată de neobosita mirare.

De atunci drumul lumii cu oameni se umple,
nimeni nu știe câte oase zac sub pământ,
câte cimitire s-au șters sub a vremilor călcare,
câte strigăte neauzite sunt călcate sub neobosite picioare.

Doar aripa veșniciei stă indiferentă și ascultă
marea vânzoleală ce împinge în față
ca un struț purtat într-un dans neoprit
memoria ce mereu se încearcă
între ce a rămas și ce s-a șters
și într-un invizibil cerc se rotește.

Apoi am înghițit semnul,
animalul și pasărea au început să salte și să zboare –
pe aripă m-a săltat -,
m-a învățat să povestesc despre sfinți
și despre păcat,
despre rău și despre bine,
despre femeie și bărbat,
despre chipul meu pe care cineva,
cu o nemaivăzută culoare
pe fața fiecărui om l-a așezat.



PLECĂRILE


Orice plecare dintr-un loc de popas
a fost un dureros regret,
în același timp un îndemn neînvins spre întoarcere,
la orice pas am împlinit dincolo de chemare
și-am aruncat din cuib un pui de lumină
dincolo de mărginitul meu culcuș,
doar cineva din urmă m-a strigat,
la început încet, ca o murmurare,
apoi în tainică șoaptă,
apoi cu mare strigare pe un fără capăt urcuș
înspăimântându-mă cu o necunoscută cărare;
a asmuțit toate lucrurile lumii după mine
și toate chipurile ce au trăit pe pământ
alergau să mă vadă,
toate vocile și cânturile care s-au spus
se-nghesuiau să le bag în desagă.

Acum toate urmele ce le-am lăsat,
pe oriunde,
îmi ies în cale
și mă arată cu degetul acuzându-mă de nepăsare
iar eu din nou le amăgesc,
din nou, prin liberul hățiș al memoriei,
sănii ce poartă pe tălpi de omăt alb,
deopotrivă de frumos, prunci, opreliști și iubire și cărări,
le slobozesc oriunde voi pătrunde.