Cursurile de formare se sfârșiseră, vara era aproape de vacanță,  și fiecare cursant se grăbea, să pornescă înspre casă.
Drumul era lung, iar oboseala deja instalată.
 Cu bagajele în mână și cursurile în minte, dar cu gândul la cei dragi, ce ne așteaptă cu mâncarea și sufletul pe masa, ne îndreptam pașii înspre o stradă necunoscută mie.
Oraș străin, oameni la fel, într-o zi de toamnă luminată de soarele care încă nu a înțeles în ce anotimp suntem.
Îmi târâiam picioarele de oboseală pe drumul prăfuit, în spatele uneia dintre colegele mele care îmi spunea că mă poate duce ea acasă cu mașina.
Între timp sunase iubitul meu, să mă întrebe când am să mă întorc și cu ce anume.
 Mobilul îmi vibra în palme, aveam un apel de la verișoara mea.
Închid crezând că e o urgență pentru că prea insista.
Îmi spune să mă pregătesc căci imediat ce alimentează vine după mine, doar e la o oră distanță.
Fericită mă îndrept spre locul de întâlnire.

Trebuia să îmi găsesc un loc unde să mă relaxez până apărea ea.
Am intrat într-un local din apropiere, și mi-am comandat ceva de băut.
Nici nu-mi mai amintesc ce anume era.
Știu doar că eram într-o stare euforică, și nu înțelegeam motivul.
Când am realizat ce se întâmplă era deja prea târziu.
Un bărbat trecut de vârsta a doua s-a furișat în spatele meu, și mă îmbrățișa cu toată ființa lui ca și cum ar fi iubitul meu, care îmi cunoștea fiecare tresărire a cărnii.
Bărbatul acesta îmi provoca silă. Aștepta carne de consum doar.
Mă stângea tot mai tare, în brațele lui puternice ce se lipiseră de trupul meu într-o strânsoare asemeni unei caracatițe.
Nu știam cum mă voi elibera de el, pentru că nimic din ființa mea, nu îmi mai dădea ascultare.
Acum eram a lui.
Auzisem de drogul violului cândva, și îl studiasem mai îndeaproape peste ani, din curiozitate.
Era un tratat despre toxicomanie stufos și foarte interesant.
Cine ar fi putut să creadă vreodată că voi avea parte chiar eu de el.
Că voi simți gustul amar al neputinței, căci fresh-ul de portocale pe care îl consumasem, nu părea să aibă gustul modificat.
Sunt mereu atentă la aceste detalii, la modul cum se prepară băutura pe care o consum, în ce pahare e servită, dacă e la sticlă, mă uit mereu să fie sigilată, și desfăcută sub ochii mei.
Desigur că nu eram eu atât de deșteaptă, însă am aveam un prieten bun, care mă avertiza mereu să stau cu ochii deschiși la tot ce mișcă în jurul meu.
Văd în fiecare om un mic învățăcel, iar dacă ai răbdare poți și de la cei mai puțin informați să înveți cum să nu faci.
Cu toată acestea mă găseam într-o ipostază în care îmi era imposibil să mai gândesc, și să mai reacționez , căci drogul își făcuse deja efectul.
Eram ca o păpușă de cârpe, o marionetă în brațele muncite parcă la câmp ale acestui bărbat.
Îmi amintesc doar fuga de acolo.
Să nu mă întrebați ce s-a întâmplat, că mi-e șters complet filmul.
Alergam parcă cu picioarele unei campioane de atletism, și-n minte îmi veneau cuvintele iubitului meu, care îmi spunea să am grijă unde opresc, și cu cine stau de vorbă, sau în preajma cui mă așez la masă, căci nu se știe niciodată ce se poate întâmpla.
A avut dreptate. Nici nu am știut.
Părea de treabă, cum ar spune lumea.
Un tip liniștit și foarte pedant până aproape de patologic.
Ufff...
Bine că am scăpat. Dar cum?
Ce flash-uri îmi vor apărea în memorie, ce traume se vor naște, ce sechele vor rămâne...,și lista poate continua, sunt gânduri ce nu-mi dau pace în timp ce aleg, alerg...,fără o țintă precisă, dar pe un drum al eliberării din corsetul negru de gânduri ce nu-mi dădea pace.
Soarele își mai pierduse din raze pe drum, vrând parcă să-mi lumineze calea.
Cu lecția învățată intru într-un local foarte select care îmi ieșise în cale.
Răsuflu ușurată, și dau să intru în prima încăpere să arunc o privire.
Printre atâția oameni era imposibil să nu găsesc un încărcător pentru telefonul meu care se descărcase în cel mai nepotrivit moment.
Imediat ce am intrat în încăpere, din ziduri au apărut niște uși culisante care s-au închis și s-au blocat în urma mea.
Am făcut pași spre o altă ușă ce era în dreapta mea, căutând o cale de scăpare.
Surpriză a fost mare atunci când și această ușă s-a blocat fix în fața mea.
Eram prinsă ca într-o colivie cu ziduri reci și negre ce-ți tăiau respirația de spaimă.
A apărut o femeie care m-a poftit într-o cameră unde bărbați și femei stateau pe canapele și socializau ca și cum ar fi acasă.
Nu păreau deranjați de prezența mea.
M-am așezat pe covor cu spatele lipită de canapea, căci nu mai era nici un loc.
Nu scăpam din ochi telefonul, așteptam apelul de la verișoara mea care nu mai dăduse nici un semn de viață.
Îl țineam ascuns la spate deși cei din jurul meu nu făceu caz nici măcar de prezența mea acolo.
Își duceau poveștile în funcție de aria de interes și interese.
Erau prea relaxați să fie de pe planeta asta.
Vorbeau despre nimicuri de care mi-e dor, mi-e dor să am timp să le acord atenție.
Ei aveau baterie externă pentru TIMP.
Eu eram dublu spectator, la viața mea care îmi fugea printre degetele minții, cu telefonul descărcat, și ca simplu spectator la piesa pusă în scenă, INDOLENȚA.
INDOLENȚA chiar ea poate să ucidă, fără să respire și încă să fii viu.
Eu parcă nu mai respiram de o veșnicie.
Filmul mi se magnetizase și a doua oară, se rupsese ca un făcut, cum ziceau bătrânii noștri.
M-am văzut din nou fugind în maratonul căruia nu-i cunoșteam linia de sosire, nici timpii pe care ar fi trebuit să îi scot pentru a mă califica.
Dar la ce anume să mă calific?
Săream gard după gard, cu viteza ghepardului, prin grădini tot mai cunoscute, și tot mai vii în mintea și în sufletul meu.
Când sărisem deja ultimul prileaz care îmi ieșise în cale, în față mi-a apărut casa salvatoare.
Am intrat în mare grabă, și din prima încăpere îmi zâmbeau părinții dintr-un tablou de nuntă.
Cum tatăl meu sunt ani de când a plecat într-o lume mai bună, fără mobile și cu timp înfinit pentru cei dragi, o lacrimă mi-a zvâcnit în artere.
Măcar mama mai trăiește, și încerc să mă bucur de ea, atât cât ne-o mai ține Dumnezeu, îmi ziceam în gând, fericită că există.
În orice direcție întorceam capul vedeam obiecte din casa bunicilor mei, ștergare țesute de ea din cânepa pe care tot ea o torsese, păretare cu cusături în chilim, etc.
 De cum se lăsa iarna și până în primăvară făceam clacă cu femeile din sat în vacanțe, și coseam, torceam lână, făceam cipcă sau croșetam, dar asta ceva mai târziu când am început să fim mai emancipați.
Toate aceste amintiri dădeau din coate să încapă în mintea mea, și încercau să refacă puzzle-ul copilăriei.
Dintr-o dată ușa de la intrare s-a trântit de perete, iar în prag a apărut un bărbat a cărui imagine îmi era puțin cunoscută.
 Era trecut de 60 de ani, înalt, cu umeri lați, și cu privirea ce te tăia până în măduva oaselor.
Purta un șorț negru cu flori.
Iar nu înțelegeam ce mi se întâmpla.
S-a apropiat de mine cu pași mărunți, și cu ochi umezi de căprioară, cu ambele mâini întinse spre mine ca și cum ar fi vrut să-mi îmbrățișeze grijile și neputința.
Din corpul bărbatului a ieșit ca pe o ușă fermecată, o femeie minionă, îmbrăcată în negru, care în contact cu aerul s-a stafidit instant, și a devenit tuciurie din cap până în picioare, dar cu ochi de miere caldă.
Era hidoasă imaginea, dar nu m-am speriat. Îi recunoscusem îmbrăcămintea, vocea, gesturile, năframa, parfumul florilor de câmp din părul ei.
Era bunica mea, draga de ea...
Mi-a lipsit atât de mult, și-am zburat spre brațele ei cu amintiri cu tot, să-mi sting setea de copilarie cu bunătatea ce-i era scrisă în sânge.
Mi-a respins mâinile, și a început să plângă în hohote.
Mi-a refuzat îmbrățișarea cu brutalitate, iar eu...
Eu plângeam împreună cu ea.
Știam cât de mult m-a iubit, și nu puteam accepta un refuz din partea ei.
I-am plâns plecarea spre ceruri încă dinainte de a muri.
Încerca să mă obișnuiască cu ceea ce știa că e inevitabil.
Moartea ei.
Îmi arata din când în când, cu ce haine să o îmbrac, căci era mereu atentă la aspectul ei, unde îi sunt hainele, lumânările cumpărate pentru anul următor, să poată să dea Cununa anului la biserică pentru toți cei dragi.
Mâinile mele tremurau de neputința de-a o îmbrățișa, sângele îmi clocotea în vene,iar bunica mea a prins viață.
Era la fel de frumoasă ca în adolescență.
Printre noduri de lacrimi mă privea, și-și urla neputința,  respingându-mă mereu.
-Pleacă repede de-aici!
Pleacă am zis!
Nu înțelegi?
 Pleacă până mai ai timp!
Eu nu pe tine te aștept!
O aștept pe mama ta!
M-am prăbușit în genunchi cu UNIVERSUL în cap. Simțeam că-mi pierd mințile.
Dar știam că așa e în legea firii. Să meargă înaintea noastră părinții.
Bunica mea, draga de ea, MAMA mea, căci așa o alintam.
Chiar și din cer îmi purta de grijă.
Rămasă cu sufletul în hău, hăul dorului de ea, printre morminte de amintiri, m-am trezit cu sughițuri de plâns și cu fibrilații, în mângâierile iubitului meu pe spate.
Când am deschis ochii, cu toate că realizam că e doar un vis, am continuat să plâng o vreme, dar am fost nevoită să mă opresc, căci altfel cine vă mai spunea această poveste după ce era uitată.
Ce bine c-a fost doar un vis urât.
De câte ori se întâmpla asta, MAMA îmi spunea :
-Treacă cu noaptea, draga mamei!
Treacă cu noaptea!