Gheorghe Vidican Un interior(Gheorghe Vidican – „Un interior glisant”, Ed. Tracus Arte, 2018)

            Încă o carte, încă o poveste de spus. Sunt cărţi din care ’ciupeşti’ versuri pentru a-ţi creea o imagine de ansamblu, iar altele care te izbesc ca şi cu un berbec de spart uşi şi porţi, cu un singur poem zdravăn. Iar când acesta e ’fluviu’, şi mai e şi de-adevăratelea poem, ’ai Doamne!...
            Acum, la Gheorghe Vidican, nu pentru că ar fi vorba neapărat despre un poem dedicat lui Nichita Stănescu, ci pentru că are profunzimea şi densitatea (aceasta fiind caracteristica principală a autorului!) care conving fără nevoia statului pe gânduri. Poemul se găseşte la paginile 96-97 dintr-„Un interior glisant” şi merită reprodus aici, deşi e ’fluviu’: „după uşă se deschide o altă uşă duce spre viitor o casă la care zideşti fereşti/ zideşti întâmplări scripeţi pentru ridicat amintiri/ şi de ce nu lătratul câinilor maidanezi la umbra degetelor noastre/ ne luăm de mână prin imperiul fricii/ pe calea borşului macii roşii cresc până la brâu/ miros de porumb copt prin poemele inedite ale lui nichita/ dora stănescu e un poem al viitorului/ paşii ei plini de capcane îi aud plimbându-ne prin muzeul literaturii române/ dorul de nichita e un viitor postmodern al singurătăţii/ un fierăstrău taie trunchiul poemului/ lupii mişună prin viitorul zidit în scârţâitul îmbrăcat în blugi al ciuturii/ setea iscă conflicte concentrice în lacrima dorei/ la deseşti paşii lui nichita sunt un festival/

se scrie cu sângele lui pe frunzele toamnei/ viitorul unh oaspete drag oglinzilor/ încolţeşte pe buzele poemului cu iz de mir/ curge subţire pe fruntea dorei/ vremelnică poticnire în mirosul pălincii/ metalizate amintirile sătenilor din deseşti poartă viitorul prin trupul lui nichita/ umili şerpii şuieră prin mărul trădării/ viitorul are parte şi de trecut/ prezentul respiră în noi provizoriu/ ne despărţim de el mereu/ poemul despre nichita e cu gura în viitor/ pielea lui împachetează viitorul dorei stănescu în trecutul hergheliei de cai din deseşti/ casa la care zidim fereşti e a viitorului/ hazardul e o neceseitate prezentă în noi/ nichita zâmbeşte în bombăneala noastră euforică/ la deseşti viitorul şade la taifas cu cazanul de pălincă a poetului gheorghe pârja/ picioarele desculţe ale poemelor simt murmurul pietrelor/ bandajaţi la ochi cu bucuria sătenilor poeţii devin o cişmea plină de sete/ carnea viitorului miroase a pâine coaptă/ rădăcinile spală tălpile dorei stănescu/ respirăm profund în poemele pline de lună nouă/ dedesubtul încolţeşte iarba viitorului/ de deasupra nori de ploaie/ învaţă mersul pe bicicletă respiraţia poemelor/ mustesc a sete poemele lui nichita/ dora stănescu îl plimbă prin literatura românească postdecembristă/ poemele se hrănesc cu lacrimile lui nichita/ dora stănescu cu scârţâitul uşii între dinţi recită poemul viitorului” (Viitorul). 
              Duium de imagini sprijinite pe simţuri, ideile şi-au făcut aici vatră pentru o veşnicie alături de cei doi dragi, Dora şi Nichita. Eu unul care nu am ajuns să iau ’necuvintele’ direct de la izvorul lor, eram prea tânăr pe atunci, ce aş putea să zic în faţa reveriei. La Deseşti însă, pe urmele lui Nichita şi ale altora da, alături de autor şi de o mare de prieteni; covârşitor tărâm.
              Conchid prin a spune că poezia lui Gheorghe Vidican este una diferită, când calmă când tăioasă, are o diversitate care ar putea fi productivă pentru noile generaţii ce îşi caută mersul. Chiar dacă epocile se schimbă, se radicalizează, tot ai nevoie de urmele celor ce au călcat şi au bătătorit timpul astfel încât să avem trecut şi desigur... viitor!