Daniel Marian catalogul cu apocalipse Coperta OK 1Preocupările lui Daniel Marian din volumul de versuri catalogul cu apocalipse (2019, cu ISBN de autor) nu sunt noi, însă sunt îmbrăcate altfel, prin raportare la volumele anterioare: viața, moartea, iubirea, timpul, zborul.
    Acum, de pildă, încearcă să ne convingă de faptul că Alina este doar un mit și nimic mai mult, adică pur și simplu nu există. Aceasta fiind destul de greu, după câte a scris despre ea („aline nu există / decât așa / între o lipsă / și o rigipsă / de spațiu / de timp / de preocupare / / de presupunere / de geaba”). Pentru că ia forma unei apocalipse, de distrugere a iubirii, neexistând ca ideal decât în plăsmuirea minții poetului, încrezător într-o iubire absolută, perenă.
    Inima își ia soarta în propriile mâni, nepăsătoare la cele ce vor urma, și sare din piept („inima mea nebună / a sărit din piept / și a început să umble / după fluturi”; „important e că există / undeva între cer și alt cer”).
    Ceea ce nu înseamnă că omul trebuie să se ascundă, să fugă de iubire, ci doar că trebuie să o trăiască, indiferent de consecințe („scoateți-mi ochiul drept care nu vă vede bine / (…) // degeaba fraierilor că-n ochiul cel stâng încă / zace iubirea”).
    Pentru că între iubire și trăire există semnul egal, sunt expresia bucuriei de a fi viu („mai vii de așa doar în cărți / îmbrăcate în piele de urs / din ambele părți / vieții-i dăm curs”), doar între naștere și moarte nu e nimic altceva mai bun de făcut („nu aveam cum să exist / sau n-aș fi știut dacă / aș fi existat – ce dracu bă / unde ați mai văzut arătare din asta / care să se tot nască încontinuu / în timp ce inevitabil moare – ”, inconvenabila existență).


    Poetul este, așadar, singur ființă cu mai multe vieți într-una singură, numai el poate să se nască și să moară de mai multe ori chiar și într-un singur poem, și nicidecum pisica, așa cum în mod eronat s-ar putea crede („ia poetul şi pune-l / între paranteze de poţi / pune-l între virgule sau / pune-i nişte puncte de suspensie / ca şi cum s-ar face infuzie / când el atât de indecent / nici măcar între ghilimele nu stă / şi atunci ce să mai ştii face cu el / dacă tot nu-i bun de nimic / dă-l la reciclare-n amaru’ lui / taie poetul în poeme / cât mai discrete cât / perioada de înjumătăţire a uraniului / care e nimic la scară istorică / acolo pe scara neviului / da taie poetul în poeme / după care să-l coşi să-l descoşi”).
    Însă nici el nu e scutit de o luptă crâncenă cu timpul, a cărui moarte anunță, de asemenea, o apocalipsă („la moartea timpului va fi plin / de toate cele făcute şi desfăcute / balamuc mare pomană / fără invitaţii dezmăţ orgie / nu mai avem timp şi / nu mai avem timp / toate vor striga cum timpul lor / s-a dus să se mai facă o dată de ocară / să mai fraierească o lume / de n-o fi murit de tot / al dracului vârcolac strigoi şi moroi” – timp blestemat).
    Și totuși, deși s-ar părea că timpul nu îl va putea învinge, poetul sfârșește prin a fi răpus, moartea sa fiind o altă apocalipsă revărsată asupra omenirii („ce pot să mai spun eu când / dintr-odată mi-au obosit dimineţile / dacă mi-a murit rătăcitorul fără umbră / chiar mi-e pustiu de toate cele // Doamne rătăcitorule fără umbră / deja mi-e dor de fratele meu / mai geamăn decât mine!”, poem dedicat memoriei poetului Mihăiță Talpalaru).
    Treptat, încetul cu încetul, omenirea ajunge în fața apocalipsei totale, finale, când cerul se apropie din ce în ce mai amenințător de pământ („tot mai mult pământul / se apropiase de cer devenise strâmt şi scârţâia / în menghina ruginită / nu mai era loc în picioare / cel mult în genunchi / apoi culcat la firul ierbii / se tot strângea orizontul / şi al naibii ce scârţâia – catalogul cu apocalipse I).
    Singura șansă pentru om de a supraviețui este zborul, însă acesta nu se află la îndemâna oricui, puțini fiind capabili de a se înălța în înalturi („azi nu e pasăre azi e zbor”).
    Fidel jocului său cu cuvintele, Daniel Marian nu își dezamăgește (în majoritatea covârșitoare a poemelor) cititorul nici în acest volum, ci îl determină să își pună întrebări și să trateze viața la modul serios.