Geta Stan PaladeTrei stoluri de porumbei albi şi alte trei stoluri de rândunele cu aripile scăldate în purpură de soare şi stele în dumbrava rotundă năpădită cu flori de dediţei şi agrişe au început a cânta din viorile lor argintii.
       În livezi şi-n podgorii se apropia vremea culesului, zările şi satul, de-atâta linişte, ţiuiau a pustiu. Apoi, ca prin farmec, de după nori, s-a ivit Luna Crăiasă! Zâmbitoare, am văzut-o cum porneşte la drum, încălţată cu conduri de aur, pe cărări stelare, să poată ajunge până la noi pe pământ.
        „Iu-hu-huu, Iu-hu-huuu! ” - a strigat un iepure din poiana de dincolo de râu. Apoi, a început să hămăie năprasnic un câine şi patruzeci de spiriduşi desprinşi din razele Lunii, ca nişte ogari poznaşi, au rupt-o la fugă pe poteca argintie din pădure! Pe râul dintre dealuri s-a lăsat ceaţa şi un căprior de foc ţintat cu stele în frunte s-a scufundat în ea până la gât, ca într-o apă albastră de polen şi de purpură. Acum,   iată-l, pare  un inorog ducând Luna din cer agăţată în corn, ca pe un trofeu. Sforăie pe nări şuvoaie de aburi şi foc, lăsându-şi cornul în pământ.
        Ursuleţul stătea pe deal, sub pin, lungit pe spate şi se tot uita vrăjit la valea luminată de policandre albastre şi înecată în ceaţă. I se părea o privelişte atât de frumoasă, cum numai în basme şi-n visele zânelor le poţi întâlni şi, din când în când, tresărea uimindu-se de frumuseţile care-i încântau ochii. Oare nu cumva visa el cu ochii deschişi asemenea minunăţii?


        Iar stolul porumbeilor albi şi al rândunelelor cu aripile scăldate în purpură de soare şi stele nu mai osteneau cântând din viorile lor purpurii. Cei patruzeci de spiriduşi desprinşi din razele Lunii dănţuiau  veseli, pe cărărui de lumină, iar un iepure zurbagiu, chiuia a noroc şi veselie.
       ,,Dragilor, dacă aş povesti alor mei aşa ceva, nu m-ar crede. Ar crede că sunt cine ştie ce lăudăros!”  - se gândea Ursuleţul şi, precaut, se uită mai atent, de jur împrejur, mai ales că îşi dorea, din adâncul sufletului, să ţină minte în întregime peisajul acela fermecător, să nu uite până şi unduirea strălucitoare a celui mai firav firicel de iarbă şi nici suspinul florilor şi stelelor căzute în dumbravă!
        ,,Uite, din cer, a căzut un luceafăr!”  - a băgat el de seamă şi tulpinile florilor s-au aplecat în stânga, iar Pinului i-a rămas numai vârful  afară.  Acum, pluteşte  lin, lângă Căpriorul de foc ţintat cu stele în frunte!”
        „Oare, se gândea Ursuleţul, dacă cumva Căpriorul, îngenunchind la malul izvorului va voi să se odihnească puţin n-o să se înece în apele cerului şi-n ceaţa de purpură cu stele cu tot?” Şi gândind aşa, Ursuleţul, pâş, pâş a început să coboare agale către ceaţa şi apele izvorului din vale.
        - Ia te uită, vericule! - a zis Ursuleţul. - În jur nu se mai vede nimic. Nici lăbuţele din pluş nu mi le mai văd. Am nimerit, cumva, la Polul Nord!? Aud cum susură poienile! Ehei, ehei, Căpriorule, rege al pădurilor! - a strigat el. Dar Căpriorul nu a scos nici un cuvânt.
 
        „Unde poate fi Căpriorul?” - a strigat Ursuleţul. Şi începu să păşească smerit pe potecă drept înainte.
        În jur era o linişte pustie, întuneric azuriu şi o umezeală astrală pe care nu o mai întâlnise nicăieri, până atunci. Doar sus, sus de tot, dinspre crucea zărilor, abia se ghicea amurgul roşiatic luminând. A mers aşa multă vreme, până când deodată s-a trezit înghiţit de hăul văzduhului zburând undeva. Lăsase pământul în urmă, acoperit de ceaţă şi purpură.
        Pleosc, bâldâbâc, bâldâbâc! „Hai, că am nimerit-o, frăţioare, ca vinerea la stână. Iată-mă  ajuns plocon în râu” - şi-a dat seama Ursuleţul, dârdâind de frică. Şi a început să dea din labe la nimereală să nu se ducă pietroi la fund; când, în sfârşit, a ieşit la suprafaţă, era tot întuneric, iar sărmanul Ursuleţ nu putea să se dumirească în ce parte este malul.
        ,,Uite-l, aici, Ursuleţule”, îi strigă o salcie,  atingându-i blana cu frunzele.
        „N-are decât să mă ducă râul la vale unde o şti că-i mai bine” - s-a gândit el, lăsându-se purtat ca un buştean pe valuri.
        Râul nărăvaş, foşnea sălbatic din trestii şi-şi rostogolea valurile albe pe prundiş. Ursuleţul, cu blana îngreunată de apă, înspăimântat simţea că se sufocă la gândul că va pieri dintr-o clipă în alta înghiţit de valuri. Deodată, ca prin minune, cineva, s-a atins de lăbuţele lui. Era, un pescăruş călător. Coborâse din zbor să-l salveze.
        - Cine eşti? Nu cumva eşti zâna apelor!?  - a strigat Ursuleţul, cu ochii împăinjeniţi de vâltorile apelor.
        - Sunt eu, pescăruşul, cărăuşul apelor. Urcă-te pe spatele meu şi te-oi duce la mal.
        Ursuleţul, dintr-un salt, s-a aşezat pe spatele alb şi unduios al Pescăruşului şi în câteva clipe l-a şi dus pe mal, lângă o salcie cu pletele plecate spre apele râului.        
- Mulţumesc, Mărite Pescăruş, a spus cu glas tremurător Ursuleţul. Dacă n-ai fi fost, aici, să mă salvezi, aş fi zăcut pe fundul râului, peştii şi broaştele încurcându-se în blana mea!
        - Mi-am făcut, doar, datoria de cărăuş milostiv al apelor! Pescăruşul dispăru ca o săgeată albă în văzduhul încremenit de uimire.
        - Ce întâmplare teribilă!...se gândea Ursuleţul, scuturându-şi blana îngreunată de picăturile de apă. Oare s-ar găsi cineva să-mi creadă spusele unei asemenea aventuri? Şi pâş, pâş, a pornit-o sprijinit într-un toiag de salcie pierzându-se pe poteca acoperită de ceaţă ce ducând în pădure!...