Gina Zahariaeclipsa de pe țărm

vapoarele nu au sufletul sfâșiat când părăsesc portul
e mult până ating zarea și toate promisiunile intră la apă
pescărușii își întind poveștile la uscat
pe punte nu e loc pentru umbre
să fie clar
aici oamenii și rechinii sunt frați de cruce
nu mai vorbesc despre steaua de mare care mi-a dăruit atâta cer
încât am căutat o busolă
să știu încotro mă duce vântul



asta am aflat dintr-o carte veche pe zi ce trece o recitesc
și o așez la loc
hai să nu ne mințim și să recunoaștem că oceanul-tată
nu are simțul umorului
zadarnic îi trecem prin fața ochilor fel de fel de eclipse
nu s-a lăsat înduplecat niciodată
a început să mă sperie poate așa e privirea lui
dar aș vrea să se încrunte mai puțin
mai ales când îi măsor gândurile cu pasul pescărușilor

ce tare a fost imaginea unei florărese care plângea pe țărm
după buchetul de tuberoze pe care tocmai îl aruncase
în urma lui
sigur ar fi jelit mai puțin dacă ar fi păstrat măcar o petală
așa a crezut că scapă de blestem
dar a venit mânie mare peste ea
și s-a făcut noapte în toate scoicile deodată
a doua zi era tot acolo
căpătase un colț de pâine de la un necunoscut
care n-a întrebat-o de unde vine nici ce zi este
oricum habar nu avea
să fi trecut peste un deceniu de când știu toate acestea
am mai șlefuit câte ceva adică i-am șters cu nuferi tălpile femeii
(și aceștia din altă întâmplare)
i-am spus că nu toate creioanele desenează la fel
nu cred că m-a ascultat
mi-ar fi fost dragă dacă nu mi-ar fi întors spatele
ca și cum ar fi spus  lasă că de la tine am învățat să înot
și uite cât de mic e acum vaporul ăla
de la bordul căruia se transmite
timpul probabil  



esențe

lasă că am eu un coș unde putem aduna
toate vorbele aruncate în grabă
le vom trânti peste fânul de anul trecut
din care am cules ierburi de leac și le-am uscat în podul casei
din când în când ies cu  esențele pe drum
și strig cât mă ține gura
că toate sunt de folos numai să nu întreci măsura
altfel le voi așeza în fața unui arc cu ținta departe
să se învețe minte că tot ce e în plus strică
și cine face slalom în dragoste așa să pățească
și să nu mai lase niciun vraci să pună literele cap la cap
într-o pagină goală

nu voi uita rujul ochelarii de soare și o carte cu imagini din sufletul tău
dar voi neglija să fixez ceasul așa încât să se oglindească în el
cascadorii veniți să întoarcă timpul nostru pe dos
nu zic
să-și facă treaba
dar nu vreau să știu la ce etaj au urcat iubirea
nici dacă face parte din trupa lor
eu voi avea grijă de lucruri simple adică aș putea trece prin urechile acului
un elefant
și mă mai gândesc dacă îi voi întinde tot câmpul cu maci
să-l prăpădească



păsări de apă

atât îmi amintesc
două pianine la care cântau deținuții în timpul lor liber
și palmele tale peste palmele mele
peste
ochiul de mare pe unde veneau temnicerii să încuie celula
și tavanul prin care odată au intrat stelele să ne asculte cum plănuim evadarea
pe țărmul alcatraz
o dată pe zi ne furișam unul în sufletul celuilalt
și rămâneam într-un colț lipiți de frică și de nădejde
primăvara mâncam pe săturate  tot ce ne aruncau valurile cu forță
și să ne credeți
suntem
două fotografii cu libertatea în spate
prin secetă

cât de nebun să fii încât să te întorci acolo după o scrisoare de dragoste
să faci pace cu labirintul
fără să te gândești că prețul lui e prea mare
ori să arunci și bruma aia de speranță pe care o mai ai
după atâta înot
dar numai așa am învățat să împletim punctele cardinale
dintr-o privire
mai ales în urma refluxului
ce rost are
ne-am fi întrebat poate la o cafenea în cartier
ba are
casa noastră e un fel de cerc
în care trăiesc niște păsări de apă


femeia-zmeu

abia mai duc mărăcinii ăștia
i-am tot cules fără să-mi dau seama că  și ei pot îmbătrâni în brațele mele
bine ar fi să nu-i pierd la primul salt peste genunile în care
te-am zărit întinzând curcubeul
acolo s-au scuturat mai mereu culori
ar fi păcat să le înțepe și să le doară cumva

femeia-zmeu nu adoarme când vreau eu
de ceva timp tușește și nu înțelege că sunt curenți de aer
pe care îi respiră a dragoste
ce știe ea
după fiecare prăbușire se înalță cât o ține inima
și pune liniuță de dialog înaintea  zilelor negre

or eu duc departe lanul în care rândunele nu se vor mai întoarce
și nici măștile noastre de lemn nu vor mai cere căldură
serile toate orfane vor fi sub sabia lunii
și vor intra în gânduri lupi hăituiți
cum să-i alung când împărțim aceeași pădure
cum să-i alint când nu-mi ajung cuvintele
să te întreb
unde las picătura asta de lumină
să nu orbim
căutându-ne


în brațele tale

am urcat pe o stâncă de toamnă
de acolo văd bine ce se mai întâmplă prin lume
de ce femeia din tabloul de catifea
s-a împiedicat de un diez argintiu
câți spini împart trandafirii albi
în ronduri de suflet
ce melodie fredonează gunoierul de pe bulevard
în timp ce vântură frunzele din garderoba lui octombrie
și de ce trenurile se salută între ele până la satu mare

nu trebuie să te caut în zori
la ora aceea se trezesc arborii de cafea
eu împletesc gânduri pentru iarnă
cine știe dacă zăpada noastră
ne va ține de urât
dar să lăsăm asta

aseară am văzut un străin cu o carte sub braț
era desculț și hoinărea prin poemele mele
singurul felinar treaz se stinsese sub sprâncenele castanilor
m-am grăbit să curăț străzile de rugină
cât ai clipi a răsărit luna
abia atunci am știut că orașul meu
nu poate adormi
decât în brațele tale


printre maci călători

te-am înșelat cu tine cel de ieri de azi și de mâine
prima data într-o liniște departe
când ai mutat dealul cu flori în  pieptul meu
câteva minute l-ai așezat înspre soare și n-am mai știut nimic
am încurcat punctele cardinale 
hoinăream împreună de la nord la verde
iar vântul sângera printre maci
călători
 
apoi  s-a înserat și s-a făcut dimineață de multe ori
într-un foșnet sublim
te-am iubit devreme și târziu te-am iubit
ca o păpădie ce urcă spre soare
ca un rechin mușcând oceanul te-am iubit
și era secetă și ploile veneau în hohot
peste ogoarele noastre
 
te-am ascultat cântând sonata lunii atunci m-am pitit în sufletul tău
treceau toboșari pe strada tăcerilor mele
m-ai căutat peste tot
 eram în siguranță și nimeni n-a știut
câte chei port cu mine
dincolo de firele de păianjen


altfel

zadarnic am croit împreună oameni de hârtie
niciodată n-am știut să facem din ei o trupă de elită
unul era pitic altul prea guraliv
iar ultimul dansa pe clapele pianului până rupea notele
mai târziu s-a certat cu o ciocârlie
fără motiv

am petrecut cu ei ore întregi am intrat în somnul lor
i-am învățat gramatica inimii și câteva cuvinte de alint
pe care le-au uitat repede
se îmbrăcau frumos dar își agățau mânecile în arbuștii de zahăr
din spatele zidurilor
se înghesuiau la pozat și treceau deseori prin ochii lunii
pentru a-și voala tăcerile

acum e mai altfel aici
liniștea îmi bate la ușă și-mi spune că le-a găsit o lagună
unde pot înota în voie
până atunci haide să țesem o pânză pe care să patineze
gânduri imaculate


portativ de dragoste oarbă

de mult nu ți-am mai scris iubire
dar amintirile tale au cucerit ruinele farului din Alexandria
și încă mai sărută țărmurile pe care ai privit cerul
cu eleganță
te știam acolo heliotrop pe sufletul mării în cămașă de valuri
ți-ai parfumat visele și povestea ta aromată
pe care ai dăruit-o adâncurilor
 
pe aici vara zâmbește șăgalnic și poartă cu ea o vioară
știe să cânte grozav
dar cineva îi fură câte o notă la fiecare răspântie
să fi văzut ceata de privighetori cum o urmează
ba chiar a sfătuit-o să fie atentă
cu străinii
a întrebat și de tine i-am spus că lumina te-a orbit
și o slujești fără șovăială
că ai înotat atât de mult încât
pământul ți se pare un continent de arginți
iar gândurile tale au devenit virgule noi
în poeme de dragoste oarbă
 
cred că m-a crezut sigur m-a crezut
altfel nu ți-ar fi lăsat vioara în fața casei
nici n-ar fi urcat în primul tren să te caute
mi-a spus că i-e dor
să-i așezi masa într-o grădină cu liliac
s-o înveți să ghicească în stele și să taie copacii care scrijelesc luna
acum o văd surâzând
ori așa se îmbrățișează două cântece
pe același portativ



sărut pe suflet

ai dat vacanță albinelor și mi-ai arătat intrarea în casa lor
m-a întâmpinat parfumul verilor noastre
înălțimile și adâncurile se îmbrățișau în cutia aceea a dorințelor
împlinite și risipite de multe ori
în văzduhul luminos ca un mire
privirea ta de ieri era acolo răspundea la întrebări tăcute
și mai știa
da mai știa să îmbete
roiul de gânduri pictate la întâmplare
simple și mereu pregătite de gală

câtă odihnă trebuie să păstrez și cât să rezist
fără să alerg cu nectarul pe tălpi
n-am aflat încă
îmi așez sandalele la intrare
eu știu că mă vezi de câte ori mă îmbrac cu tine și hoinăresc
număr până la trei ba nu până la treizeci de mii
abia atunci te zăresc dirijând emoțiile dintre lumină și întuneric
din când în când mă prefac în albină
și îți sărut sufletul


ca o pătură stelară

într-o seară ai strivit un greier
i-ai ucis cântecul și două-trei veri nesfârșite
multă vreme a zăcut la marginea drumului
l-aș fi îngropat în suflet
dar mormântul lui n-ar fi încăput niciodată
într-o muzică moartă

l-am plâns pe lună plină și dincolo de veneția l-am plâns
era singurul vrăjitor de pe pământ
care așeza nopțile în buchet
și le dăruia o grădină

din când în când
pe strada mea trece o trupă de greieri
dar ce păcat
niciunul nu știe să trăiască pe portativ
toate notele au rămas acolo
în praful care ne-a acoperit
ca o pătură stelară