Mariana Cornea intre coapsele(Mariana Cornea – „între coapsele paginilor m-ai înfrânt”, Ed. Minela, 2019)

             Ne-am născut ori e doar o impresie, pregătire pentru o naştere de-adevăratelea? Simţim aşa o furie a neîmplinirii, când codului genetic nu i s-a oferit reflexul meritat într-o realitate măruntă ce poate fi de altfel pur iluzorie? Ne-am născut pe o parte sau alta a pretinsei realităţi? Stă ea realitatea care dac-o fi, într-o rână, dungă, într-un asparagus de timp ori o încă neîncepută clorofilă iniţiatică?
              O interesantă alegorie a naşterii incomplete, nesatisfăcătoare, ne oferă Mariana Cornea, admiţând către nu e clar cine: „între coapsele paginilor m-ai înfrânt”. Chiar m-am uitat în carte să nu fie vreo dedicaţie, dar nu-i. Şi atunci m-am gândit la Dumnezeu, deşi relaţia poetei cu El este incertă, sau oricum incompletă, de parcă ea şi Dumnezeu s-ar fi întâlnit doar demonstrativ, pentru a-şi mărturisi deopotrivă că există. Cum se face vorbire aici: „Dumnezeu”: „asistase la naşterea mea/ de fapt s-a întâmplat să fie acolo/ după masa de prânz/ când nimeni nu putea să mă vadă// se plimba în jos/ în sus/ fără să ştie ce să facă cu ceva/ ce sporea întruna/ înălţase nu cerul/ ci braţul pe jumătate acoperit de pene/ mă cântărise o clipă în palma-I ca un foc/ neauziz şi închis în El însuşi/ mă aruncă departe/ ca pe o posibilitate a unui moment/ încă nu ştiu de ce/ un moment şi o posibilitate// dar aerul/ plin de sunete/ mă posedase fizic/ şi destul de ciudat/ compuneam un cuvânt// realitate/ asemenea altor realităţi/ trăiesc mai puţin/ cu acelaşi demon/ în chip scandalos mai curăţ un măr/ din ziua în care începuseră jocurile”.


             Mariana Cornea sălăsluieşte, merge, zboară, cântă şi dansează între coapsele paginilor, pentru că numai acolo poate respira neregulat sexualitatea, într-un fenomen ideatic complex. Se dovedeşte a fi aşa, pe muchia dintre stânga şi dreapta, unde lucrurile se împart doar pentru a exista un mijloc şi implicit un miez: „dacă noaptea bate cineva la geam/ o pasăre ovală-mi spune „ia o cameră mică”/ iau o cameră mică/ prin care plimb o mănăstire/ homosexuali şi lesbiene/ aş fi vrut să tutuiesc azi/ peretele, lemnul şi sângele/ pe care să aşez în joacă o termită/ un singur ochi/ un singur poem/ direct pe pubis./ aş fi putut ajunge la o fereastră/ lovind oraşul/ cu uşa/ cu vinul/ cu peşti banană// în centru/ plouă torenţial./ în urmă las soarele ca în filme// înţeleg escaladarea zidurilor,/ fiecare vină şi viciu/ aparatul de ras pe luciul întins/ caii cei iuţi/ nopţile/ şi păsările acelea ovale” (sexul stă între război şi pace).
             Aceasta este o poezie organică, făcută din elemente perfect naturale, nu cred că veţi vedea aici înlocuitori de piele sau de alte organe frământate ale corupului, scoase la mezat din plăcerea de a fi înlocuite. 
             Mi-e clar ce-şi doreşte poeta şi nu îmi pare deloc bizar în contextul alcătuit de ea, este „bărbatul cu inima peniţă”, în timp ce ea este sinceră şi reflexă în acest parcurs: „am inimă între două metafore”. Şi uite cum se poate pune de o „afacere sentimentală”, cu care începi să te obişnuieşti cam pe la a doua carte a Marianei Cornea, după ce la prima ai fost curios, la a treia mă gândesc că s-ar putea să-ţi placă iar la a patra ai toate şansele să turbezi, evident, glumeam, evident.