VB(Vero Budea – „Dintr-o Suflare”, Ed. Libris Editorial, 2019)

              Se întâmplă în orice viaţă de om renunţarea la fluturi şi trecerea la păsări. Bine, fluturii mai apar ei după aceea, când năvălesc stoluri. Dar deocamdată se aleg păsările. Este trecerea din visare în angrenaje din ce în ce mai puţin subtile, care încep să zgârie şi să muşte. Se poate face brusc sau lent, în funcţie de personalitate şi de conjuncturi.
              Îmi veni să pun titlul acestui text într-o formă oarecum neaşteptată, amintindu-mi de sintagma lui Erich von Däniken, dar fără vreo conotaţie care să ţină neapărat de ufologie, deşi câteodată suntem extratereştri în propria noastră viaţă. Iar întoarcerile în timp, demonstrate ca fiind posibile, încă se lasă aşteptate şi în plan fizic. Dar, să revenim...
              Când apare iubirea, ştii că nu mai e cale de întors. Sau dacă e, atunci doar pe căi ocolite, chiar oculte. Totul devine dintr-odată atât de fragil, încât pare incredibil să te fi înhămat la o astfel de aventură care de foarte multe ori nu sfârşeşte chiar fericit.


              De altfel, despre stările intercalate cu fericirea, ar trebui să vorbim, aruncându-ne privirea peste textura gândirii şi scrierii tinerei debutante Vero Budea, „Dintr-o Suflare”. Ea spune astfel: „Schimb/ Durerea cu libertatea,/ Lacrimile cu zâmbetele,/ Tristețea cu fericirea,/ Doar pentru că/ Viața e fericire,/ Fericirea e iubire,/ Iubirea e sinceritate,/ Sinceritatea e încredere,/ Încrederea e îndurare,/ Iar îndurarea/ E un dar de la Dumnezeu./ Schimb/ Totul sau nimic.” (Totul sau nimic). Bine, apreciez îndrăzneala, hotărârea, dar vrea s-o întreb pe autoare: cum faci asta? Doar liberul arbitru nu îţi e de ajuns, situaţia în câmpul de joc e neclară. Oricum, e un declarativ lăudabil prin prisma ordonării priorităţilor pe baze sănătoase. Iar mai departe, să încercăm căutarea de poezie.
              Încă nu ajungem acolo, dar mai urcăm o treaptă în maturizare: „Am renunțat/ La o luptă/
În care luptam doar eu/ Într-un război rece./ Am încercat să topesc/ Inima ta de ghe ață./ Am luptat/ C-un dușman invizibil,/ Pe care-l iubeam/ Și nu-l recunoșteam./ Am renunțat/ La luptă./ Iubirea are/ O moarte minunată.” (Războiul iubirii). Ne putem apropia de acolo, sfios, ca o boare de vânt: „De câte ori închid ochii,/ imaginea ta mă necăjește/ și fiecare zâmbet/ pe care mi-l oferi/ e periculos./ Te port în interiorul/ sufletului greu,/ care o ia razna/ de câte ori numele tău/ este o șoaptă apărută/ pe buzele mele/ involuntar./ Momentele petrecute cu tine/ nu îmi sunt suficiente./ Tânjesc să trăiesc/ o lume pierdută,/ în care pașii noștri/ aveau un ecou melodios.” (Momente).
               Un licăr în plus: „Când nu a mai rămas nimic de spus,/ Cuvintele-și caută tăcerile sumbre/ Și timpul se oprește în loc./ Palmele noastre se ating/ Despărțite doar printr-un perete de sticlă,/ Atât de fragil încât/ Orice sentiment puternic/ L-ar transforma în mii de bucăț ele./ Azi emoțiile sunt goale,/ Incapabile să dărâme/ Zidurile create inutil./ Când timpul își reia ticăitul/ Nimic nu va mai fi la fel/ Și zidurile se înmulțesc,/ Cu fiecare clipă devenind/ Tot mai greu de sfărâmat.” (Ziduri).
              Cam asta ar fi, nu dau pronosticuri, succes!