Virgil DiaconuCum se scrie astăzi poezie, în epoca pe care o numim postmodernă? Și cum este evaluată poezia postmodernistă? Este ea evaluată corect? Este subevaluată, sau supraevaluată?
Dacă citim cronicile literare, publicate în revistele literare și în volumele de critică literară ale ultimilor 30 de ani, observăm lesne că cea mai mare parte a cărților de poezie contemporane „cronicizate” sunt considerate cărți „semnificative”, „importante”, „pline de har poetic”, sau că operele poetice în cauză „ocupă un loc important în literatura română”, și așa mai departe. Așa încât, dacă luăm de bune toate aceste evaluări, putem să concluzionăm că poezia noastră contemporană este, aproape în bloc, „cea mai…”, dintre „cele mai…”, și că ea merită un loc de frunte în poezia europeană, dacă nu cumva poezia europeană ar avea de învățat din excelența poeziei noastre.
Și totuși, cea mai mare parte a poeziei contemporane românești nu este nicidecum atât de performantă pe cât ne-o spun, aproape în fiecare zi, criticii sau pseudocriticii literari. Realitatea este că cea mai mare parte a poeziei „cronicizate” este supraevaluată, deci că ei i se acordă o valoare pe care această poezie, pur și simplu, nu o are. 
Dar de calitatea poeziei care se scrie astăzi ne putem convinge singuri, citind poezie, după cum de calitatea evaluărilor acestei poezii ne putem da seama comparând poezia citită cu cronicile care i se dedică.
În ceea ce ne privește, vom comenta, rapid, poezia a trei poeți contemporani postmoderniști, Tedy ARMAN, Alexandru ȘIȘMANIAN și Eugen ROGOJAN.




POETUL KAMIKAZE TEDY ARMAN sau
„Principiul de funcționare al unui motor  cu ardere internă”

Dintr-o notă la un interviu al Hristinei Doroftei cu Tedy (Teodor) Arman, dintr-un număr al revistei Argeș, 2018, am aflat că poetul s-a născut în anul 1982, la Dej, în România. Poetul are, așadar, 36 de ani. 
Din aceeași notă, care precede interviul din Argeș cu T.A., înțelegem că acesta a început ca sculptor, dar că el și-a aflat în cele din urmă vocația în poezie, mai precis într-o poezie pe care chiar el o numește poezie concretă… Una dintre piesele de rezistență ale cărții sale de poezie, numită Biela, apărută la Editura Charmides în anul 2018, o constituie poezia Biela, dedicată bielei, adică sistemului bielă-manivelă. Să urmărim poezia bielei:
„Principiul de funcționare al unui motor  cu ardere internă/  constă în transformarea energiei produse/  în urma arderii amestecului aer combustibil/  în lucru mecanic,/  disponibil la arborele cotit.// Mecanismul motor este ansamblul de piese/  care face posibilă preluarea/  și/  transmiterea forței de presiune a gazelor din cilindru/  către arborele cotit. Biela face parte din/  mecanismul motor și are rolul de a prelua/  forța de apăsare a presiunii gazelor/  prin intermediul pistonului și bolțului/  pe care o transmite arborelui cotit.// De asemenea, biela împreună cu fusul maneton/  al arborelui cotit,/  transformă mișcarea de translație a pistonului/  în mișcare de rotație la arborele cotit.// O!” 
Firește, unora le poate apărea curios că după marile poeme ale lumii, Epopeea lui Ghilgameș, Cântarea cântărilor, Ecclesiastul, Iov, Psalmii, Plângerile lui Ieremia și câte altele, după poezia lui Eminescu, Bacovia sau Arghezi, un poem poate să trateze, amănunțit, despre biela manivelă… Dar asta face poezia postmodernistă, care se abate în fel și chip de la poezie. Astăzi, adică în postmodernism, substanța referențială a poeziei nu o mai fac atât steaua, femeia, noaptea, floarea de cireș, viața noastră, în general, cât lucrurile prozaice, precum biela-manivelă…
De altfel, T. Arman declară în interviul său că „poezia este forma lucrurilor, este sufletul lucrurilor”. Și cum există atâtea lucruri, există tot atâtea suflete poetice ale acestor lucruri. Există tot atâta poezie câte lucruri există! Ca pe vremea lui Solomon, când aurul se găsea pe toate drumurile, după cum ne spune amăgitor Biblia… Pentru că dacă lumea geme de lucruri, ea geme, în fond, de poezie!
Poezia ține, acum, în mod substanțial de lucruri. Iar dacă lucrurile se fabrică la scară industrială, tot la scară industrială se fabrică și poezia care imită lucrurile. Poezia a devenit un produs de serie.
„Misterul motorului cu aburi, misterul unui smartphone, a unui hard disk este la fel de profund ca acela al unei flori care înflorește la marginea pustiului”, opinează Adrian Alui Gheorghe în prefața la volumul de poezie Biela. Dar nu de misterul acestor lucruri, în ele însele, ar fi să fim noi seduși atunci când citim poezie, ci de misterul poeziei înseși. Și chiar dacă un text l-ar avea ca obiect pe Domnul, nu faptul expres că îl are ca obiect pe Domnul poate să califice acel text drept poezie. Lucrurile pline de mister nu fac, așadar, în mod automat, și misterul poeziei. Ca să nu mai spunem de cele mai prozaice lucruri, precum biela-manivelă. Iată de ce nu cred că „Poezia obiectelor e o șansă”, așa cum ne asigură criticul-poet Adrian Alui Gheorghe, care joacă rolul de critic al lui T. Arman.
Dar să ne mai răsfățăm cu un poem marca Tedy Arman, cuprins în placheta Biela, numit Lista lui Maier:
 
„De cumpărat:// parmezan (pachet de 500 grame)/ carne tocată, vită plus porc cam un kilogram/ paste cu busuioc (italieneşti)/ sos cu chili/ şi sos de ardei gras/ o sticlă cu vin dar, atenţie, sec !!!!/ dafin (un pacheţel, atât)/ două conserve de fasole roșie (sau 3?)/ cremvurști (cu 80 la sută carne de porc!)/ iaurt (cu 3,5 grăsime!)/ mazăre fină (un kilogram)/ peşte marinat (nu la borcan, ia 300 de grame!)/ ceapă roşie/ scobitori (nu din plastic!)/ şerveţele (albe, eventual cu flori roşii, maci!)/ piper roşu (boabe)/ oregano (un pacheţel de 100 de grame)/ merişoare congelate (o sută de grame)/ o cutie de ceai antiadipos/ apă carbogazoasă/ biscuiţi săraţi/ crutoane/ oţet de mere/ sare iodată/ roşii (nu multe)/ ridiche neagră (una, două bucăţi)/ morcovi (4-5 bucăţi)/ lichid spălat parbriz (de vară!)/ şi cam atît// a, era să uit: ouă!/ Câte?/ ia zece bucăţi./ sau 12?/ ia 12!”
                                                           (Bochum, 4 mai, 2016)
 
Poemul abia citat nu este altceva decât o răsfățată listă de cumpărături. Dar poemele lui Tedy Arman mai folosesc și tipul de discurs al rețetelor de prăjituri, al rețetelor medicale naturiste, al bancurilor, al interdicțiilor de tot felul, al necrologurilor, al buletinelor de analize”, al formulelor folosite de notele de plată și de facturi etc., care prin prozaismul lor reușesc să dea afară din text orice urmă de tensiune existențială, afectivă, sau poetică.
Caracterul de rețetar al acestei poezii l-a observat și poetul-critic Adrian Alui Gheorghe, care a avut onoarea de a prefața-„croniciza” cartea Biela a lui T. Arman, devenind în acest fel primul exeget al tânărului-maturului poet Tedy Arman.  

Dar să urmărim poezia pe care T.A. o scrie pornind de la lucruri mai subtile. De pildă, de la culoarea verde. Iată poezia culorii verzi:
„Verde, verde, verde,
Verde, verde, verde, verde,
Verde, verde, verde, merde,
ah, văd roșu de atâta verde.”

De la culoarea verde, poetul poate trece destul de ușor la poezia al cărei subiect este femeia. Iată ce ajunge femeia trecută prin neuronii poetici ai lui Tedy:
„femeia/care/nu/știe/că/e/femeie/
nu/e/femeie.”

Pentru o femeie, conștiința de sine este totul, ne spune poetul, și probabil că de aceea o și râvnim: pentru că ea are conștiință de sine. Frumusețea ei nici nu mai contează, cireașa gurii ei nu mai înseamnă nimic.
Dar ce conștiință de sine are poetul? El declară în interviul cu domnișoara Hristina că „în spatele lui Tedy Arman se ascunde însuși Tedy Arman”.
Această metaforă vrea să spună că T.A. se poate multiplica la nesfârșit pe sine și că poezia pe care el o produce exprimă una și aceeași poetică concretă vidată de mister, de vibrație, de tensiune existențială, afectivă, și poetică. De fapt, T.A. este un fel de matriță poetică!

T. Arman are darul de a-și fi creat o critică decisă să îi apere statura și poezia. Numele acestei critici este, după cum am spus, Adrian Alui Gheorghe, care face câteva aprecieri inverse la poezia sa și la poezie, în general:
„Dar, poeți, trebuie să scrieți poezii pentru idioți.
Coborâți până la nivelul lor de înțelegere!
Urcați până la nivelul lor de digestie!”

De aici înțelegem că poezia despre care vorbește criticul trebuie să fie destinată idioților. Și poate că tocmai de aceea criticul declară la un moment dat că „poezia trebuie să fie împotriva poeziei”. Și într-adevăr, poezia lui T.A. chiar este împotriva poeziei, după cum T. Arman este un poet împotriva lui însuși, deci un poet sinucigaș, un poet kamikaze!
În aceeași idee, în nota lămuritoare la prefața sa, Adrian Alui Gheorge concluzionează că această carte „e o probă că gratuitatea artistică își are originea în cea mai concretă realitate”. De aici rezultă că redarea sau imitarea „celei mai concrete realități” nu poate să producă poezie.
Altfel spus, faptul că Tedy ARMAN își construiește textele din „cea mai concretă realitate”, aceea a obiectelor și a dominației lor asupra spiritului, nu îl ajută nicidecum pe acesta să producă poezie, ci doar o poezie modestă, gratuită.

Aflu că poetul Tedy A. a făcut furori la un târg de carte de la Kőln, unde a fost primit cu entuziasm de către scriitorii locului, fiind grabnic integrat curentului literar Kahlschagliteratur, care vrea să însemne aproximativ „literatură postapocaliptică”, curent aflat în mare vogă zilele acestea, poate și chiar luna viitoare, în marele oraș german, ne spune exegetul său, A. Alui Gheorghe…
Cu toate astea, mărturisesc că despre poetul T. Arman nu am reușit să obțin până acum nicio informație, nici măcar din regatul NET, căruia nu îi scapă nimic. De aceea, mă gândesc că poetul Tedy Arman nu este decât o născocire a lui Adrian Alui Gheorghe, poet pus, nu de puține ori, pe șotii. Adică pe farse poetice.
Așadar, T. Arman este chiar Adrian Alui Gheorghe, iar dacă Adrian i-a dedicat poetului T. Arman o cronică la cartea sa, înseamnă că el s-a „cronicizat” singur… Și mai înseamnă că maturul Adrian Alui Gheorghe a aruncat pe piața literară o dublură poetică, încercând să dea astfel viață unei alte poetici decât aceea pe care el o practică în mod curent. Poezia devine astfel pentru el o joacă, iar el, interpretul acesteia, un interpret, vai, jucăuș, care a izbutit să își facă singur reclamă…
O glumă la fel de reușită a lui Adrian Alui Gheorghe a fost și susținerea în cursa pentru Premiul Nobel a poetului Mircea Cărtărescu. Desigur, criticul uitase în acel moment de faptul că poetul apărat de el pe două pagini mari de revistă este un plagiator dovedit, încă de la primul său volum de versuri.
În ideea apărării poeziei obiectelor, scrise de T. Arman, criticul Adrian Alui Gheorghe afirmă aforistic că „Realitatea este apogeul imaginației”, deși mai înainte tot el concluziona, contradictoriu, că poezia lui T. Arman „e o probă că gratuitatea artistică își are originea în cea mai concretă realitate”… Dacă pentru Baudelaire imaginația este regina facultăților umane care creează poezia, acum apogeul imaginației este realitatea obiectelor, iar poezia este creată tocmai prin imitarea acestei realități; deci poezia exclude imaginația. Și totuși, dacă v-aș dărui un măr real și altul ireal, pe care l-ați alege?


POETUL KAMIKAZE ALEXANDRU ȘIŞMANIAN sau
Poezia în care „anusul se caţără în nacelă –
ca o gânganie roşie ultrarapidă”

Ara Alexandru Șişmanian, absolvent al Facultății de limbi orientale (secția Hindi), din Bucuresti (1974), domiciliat în Franța, este autorul volumelor Priviri (1997), Ochiul orb (1998) și Tireziada (1999), cu toate apărute la Editura Arhipelag, Târgu Mureș. Poemul de mai jos, fără titlu, ca toate celelalte pe care le scrie, este extras din Luceafărul de dimineață, nr. 6, iulie 2018:
(5) acordeonul inimii mi s­a sfâşiat – şi muzica lui de sânge mi­a ţâşnit din degete şi din gură • fereastra s­a destrămat – inundată de rază • mesteacănul citeşte cu var bilele ochilor • prea multă făină pe­asfaltul lins de ploaie – între felinarele oportuniste şi fantomele stelelor • şi dacă m­aş masturba între doi jean­valjeani sodomizaţi – cu godmişeii­n erecţie... • numai negaţii strivite în acest zero cu coloane • creierul cu ceas al drumului măsoară violurile forestiere • sau poate totuşi orele ca nişte coconi de brad – cad pe potecile cu cărunteţea roşcată • crezând că pământul şi­a mânjit pleoapele cu amurg

Alexandru Șișmanian este un poet postmodernist din falanga destructurantă a poeziei postmoderniste. Norma pregnantă a textelor sale este fragmentarismul, deci ruperea coerenței textului, fie că vorbim despre coerența ideatică sau semantică a limbajului, fie de coerența referențial-vizionară. Și este de observat că, dacă un vers sau altul poate avea uneori o coerență ideatică în el însuși, versurile nu sunt totuși capabile să realizeze coerența la nivelul ansamblului textual pe care îl compun.
Și tot așa, coerența referențial-vizionară a întregului text tinde, și ea, spre zero, pentru că ideile textului nu se dezvoltă și nu se leagă într-o structură vizionară coerentă, inteligibilă. Textul marca Șișmanian nu realizează nicio progresie ideatică și vizionară de la un vers la altul: versurile rămân izolate, insulare ideatic și vizionar.
În aceste condiții, textele șișmaniene nu pot să dezvolte nicio viziune lirică sau poetică, pentru că orice viziune de acest tip presupune texte inteligibile, coerente sau care au sens, și anume un sens care ar putea să ne emoționeze liric și poetic... Textele șișmaniene nu urmăresc să fie altceva decât texte surprinzătoare, originale, inedite, mai bine spus șocante, neinteligibile sau absurde, asemenea celor dadaiste. Și tocmai de aceea aspectul voit șocant și absurd al viziunii constituie, alături de fragmentarism, cea de a doua mare caracteristică a textelor lui Alexandru Șișmanian. Șocantă este, firește, și gramatica șișmaniană, folosită în textul abia citat: „mi sa sfâșiat”, „mia țâșnit”, „sa destrămat”, maș masturba” (s. m.) etc. 


„Un veritabil creator de literatură” sau
Cum este evaluat Alexandru Șișmanian
de către critica literară

1. Despre „poetul, «horticultor al absenţelor udate cu silabe»“ (Ara Alexandru Șișmanian), care în anul 2009 semnează volumul Absenţe, Petre Ciobanu spune în articolul Absenţe cu dus-întors? (Ramuri, nr. 7-8, 2009) următoarele:
„Ara Alexandru Şişmanian este şi un veritabil creator de literatură (polemică) pe spaţii largi” (s. m.).

Așadar, Alexandru Șișmanian este decretat ca fiind „un veritabil creator de literatură (polemică) pe spaţii largi”, deși se vede în mod clar că „poezia” polemică a lui Șișmanian se află la capătul opus al poeziei, ea fiind, de fapt, o mostră de antipoezie.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale poeziei de valoare este aceea de a fi inteligibilă sau coerentă, de a avea sens, deci de a putea fi înțeleasă. Or, „poezia” lui Șișmanian ignoră tocmai coerența:
• mesteacănul citeşte cu var bilele ochilor • prea multă făină pe­asfaltul lins de ploaie – între felinarele oportuniste şi fantomele stelelor • şi dacă m­aş masturba între doi jean­valjeani sodomizaţi – cu godmişeii­n erecţie... • numai negaţii strivite în acest zero cu coloane • creierul cu ceas al drumului măsoară violurile forestiere • sau poate totuşi orele ca nişte coconi de brad – cad pe potecile cu cărunteţea roşcată • crezând că pământul şi­a mânjit pleoapele cu amurg

Deși prima grijă a lui Alexandru Șișmanian este să arunce în aer coerența textelor pe care le compune, tocmai coerența este aceea pe care criticul Petre Ciobanu i-o atribuie autorului:
„Creatorul unei lumi de cuvinte, univers coerent de gânduri şi trăiri, sintetizează nelinişti şi angoase dintr-un spaţiu/timp personalizat” (s. m.).

În același articol, Petre Ciobanu mai afirmă despre Șișmanian următoarele:
„Privire pătrunzătoare, profundă (…)”;
„Volumul probează o vocaţie autentică (evidentă încă din volumele anterioare), rigoarea expresiei şi bogăţia luxuriantă atât a ideilor, cât şi a lexicului.”
„Coerenţa volumului «absenţe» probează o conştiinţă artistică puternică, «produsul» unui artizan ireproşabil.”

Dar „profunzimea”, „vocaţia autentică”, „rigoarea expresiei şi bogăţia luxuriantă (…) a ideilor”, „coerența”, „conştiinţa artistică puternică” invocate de critic nu au absolut nicio legătură cu compunerile lui Alexandru Șișmanian, pentru că ele nu caracterizează, pur și simplu, discursul acestuia. Aceste caracteristici ar putea aparține, desigur, poeziei unui autor autentic, dar nu „poeziei” lui Șișmanian.
Și, ca să ne convingem că nimic din ceea ce îi este propriu poeziei de valoare nu i se poate atribui „poeziei” lui Alexandru Șișmanian, să mai citim un text de-al său:
„îmi aduc piciorul spre gură ca pe un megafon cu prea multe tentacule”; „mâna spasmodică surâde şi scoate limba ca pe o şosea pe care circulă vehicule infime de salivă şi spermă”; „îmi întind oglinda din intestine’n amprente şi-mi schimb labirintul”; „anusul se caţără în nacelă – ca o gânganie roşie ultrarapidă”.

2. La fel de bine este primită „poezia” lui Alexandru Șișmanian și de către Monica Grosu, care în cronica Neștiutele limbaje (Discobolul, nr. 250, 251, 252/2019) apreciază cu privire la volumul Neștiute (vol. 4) că „Tendința generală corespunde unor definiții metaforice și metafizice ale viețuirii și ale omului profilat pe orbita memoriei” (s. m.).
După punctarea „unor definiții metaforice și metafizice ale viețuirii”, Monica Grosu ne mai asigură și de următorul fapt: „caracterul filozofic se menține prin încercarea de rescriere a cuvântului salvator, profund, revelator, cu potențial ludic, experimental și critic” (s. m.). Cu alte cuvinte, în „versuri deloc facile”, compunerile lui Alexandru Șișmanian se apropie de poezie, de o poezie metaforică, metafizică, filozofică... 
Creația lui Alexandru Șișmanian îmi apare ca un fel de experiment nereușit, ca un produs lingvistic fabricat de o ficțiune vidă sau de un imaginar nonpoetic, dacă nu chiar bolnăvicios. Sub discursul lui Șișmanian nu pulsează nimic, nicio vibrație, nicio viziune. Creația lui Alexandru Șișmanian este un delir lingvistic, un haos în limba română, pe care, după câte știu, nu l-a sancționat decât Alex. Ștefănescu, cel care a îndrăznit să afirme că Șișmanian „scrie versuri greu inteligibile şi groteşti, unele de un irezistibil comic involuntar (România literară, nr. 51-52, 2007).


POETUL KAMIKAZE EUGEN ROGOJAN sau 
„Un adidas cu nemurirea / Riturile de culpabilizare”

E. Rogojan este un poet tânăr. Are numai 21 de ani și a câștigat premiul I pentru poezie acordat în „Tabăra de creație a tinerilor scriitori, de la Săvîrșin”, 2016. Dar să citim poemul Orarele, publicat de tânărul autor în revista Echinox (nr. 1, 2017), a studenților Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca:
Un adidas cu nemurirea
Riturile de culpabilizare;
Lipsa iubirii
Ne este trigger

Iar pasca
Lovind piesele de roboțel
Ofilesc a tristeții condiție
Mă remarc

Ștevia infinită presupusa roadă –
Croitorul o învelește de vis
Așa se suprimă
Cele grele

Eugen Rogojan compune texte care nu și-au găsit deocamdată coerența și, firește, nici poezia, de vreme ce „Un adidas cu nemurirea/ Riturile de culpabilizare;/ Lipsa iubirii/ Ne este trigger// Iar pasca/ Lovind piesele de roboțel/ Ofilesc a tristeții condiție/ Mă remarc”… De aici rezultă și finalul apoteotic al poemului:
Ștevia infinită presupusa roadă –
Croitorul o învelește de vis
Așa se suprimă
Cele grele

Poezia lui Eugen Rogojan ne arată că el este deocamdată un Șișmanian la scară mică. E. Rogojan ignoră realitatea existențială și problematica ei, elaborând un discurs paralel existenței și împotrivit regulilor firești ale limbajului, de vreme ce textul își pierde coerența, inteligibilitatea, înrudindu-se mai degrabă cu textele dadaiste, decât cu cele poetice. Și cum „Ștevia infinită presupusa roadă” deja reprezintă un eșantion al strălucitei poezii postmoderniste contemporane, este destul de greu de spus ce ar mai putea urma după ea, ce altă bazaconie lingvistică ar mai putea visa la titlul de poezie!


EPITAF LA POEZIA KAMIKAZE POSTMODERNISTĂ 

Presupun că poeții prezentați mai sus iubesc poezia, însă ideea lor despre poezie este cu totul alta decât ceea ce este poezia, ca poezie estetică sau de valoare, de vreme ce producția lor poetică se află cu totul în afara poeziei, deci în afara trăsăturilor specifice poeziei. Altfel spus, ceea ce îi leagă pe toți acești poeți care locuiesc în afara simțirii și viziunii poetice este nepoezia, pseudopoezia sau antipoezia. Există fără îndoială o inflație de poezie, pe care nu o poate opri nimeni, pentru că noi avem, cu toții, libertatea de a scrie. Iar în această libertate de a scrie, noi scriem fie bine, fie prost… Pentru că libertatea de a scrie nu garantează și calitatea scrierii.
Dar alături de ratarea unei anumite părți din poezia contemporană, înregistrăm și promovarea intensă a poeziei ratate… Și am văzut mai înainte încercările  pe care le făcea poetul-critic Adrian Alui Gheorghe pentru salvarea, sub titlul de poezie, a textului care descrie mecanismul bielă-manivelă, care face gloria poeziei lui T. Arman. I-am urmărit, apoi, pe cei doi exegeți, Petre Ciobanu și Monica Grosu, care încercau să ne convingă în cronicile lor de faptul că textele dominant incoerente ale lui Alexandru Șișmanian funcționează ca poezie, ca poezie exemplară… Și am înțeles, citind „poezia” lui Eugen Rogojan, cât de penibili pot să fie criticii care i-au acordat acestuia premiul I la concursul de poezie de la Săvârșin.
În fine, nu poți decât să rămâi uimit de câtă imaginație au criticii atunci când își propun să scoată apă din piatră seacă. De altfel, nu este prima oară când constat că există și critici care își fac program din supraevaluarea, încurajarea și elogierea poeziei minore, deci a poeziei precare estetic.
Concentrați-vă, dragi critici, în continuare, asupra poeziei minore și dedicați-i exegeze și studii generoase!
Cuprindeți-o în dicționarele și istoriile dumneavoastră literare!
Și oferiți-i cele mai importante premii ale Guvernului Literar Postmodern, dacă tot ați ajuns în fruntea bucatelor distinsei noastre bresle!
Cu această poezie, dar și cu exegezele ei exemplare, vom înfrunta în mod negreșit eternitatea!
Cât despre poezia de valoare, aceasta poate să mai aștepte.

xxx
Poezia care domină scena literară și care uneori se instalează chiar în fotoliul oficial al poeziei contemporane nu este prea departe de poezia modestă despre care am vorbit mai sus. Iar evaluările ei sunt de același calibru. 
Într-un asemenea context poetic precar, girat uneori chiar de către critici importanți, cititorul cinstit rămâne total debusolat, iar întrebările lui sunt cât se poate de legitime:
Oare aceste texte chiar se numesc poezie?
Oare toți poeții de azi scriu așa?
Oare asta înseamnă astăzi poezia?
Lecturând texte de acest fel, care nu pot decât să dezamăgească, cititorul are tot dreptul să se îndepărteze de poezie și să creadă că poezia a murit… Dar firește că nu toată poezia contemporană a murit, că nu toată poezia este amputată estetic! Și că poezia autentică își așteaptă, pesemne neliniștită, cititorul care să o descopere.