pl2Rămas, singur, acasă, Doruleţ, de teamă să nu se plictisească, a ieşit în livadă, să poată schimba o vorbă cu florile, copacii şi celelalte vieţuitoare din grădină.
          S-a aşezat pe băncuţa aflată sub coroana unui măr cu ramurile doldora de fructe rumene, aurii. Privea gânditor, ca un filozof, prin ochelarii fumurii, răsăritul soarelui de pe colină.
          Aflase de la bunicul ce înseamnă dialogul. Este un cuvânt antic. Încă din vremurile acelea de demult, când oamenii voiau să se înţeleagă între ei sau să dezlege cine ştie ce mistere, se vedeau nevoiţi să sporovăiască între ei, adică să dialogheze  - cum ne explică dicţionarul.
          Doruleţ mai ştia că nu numai oamenii discută între ei, ci şi celelalte fiinţe, păsări, arbori, florile, ba chiar şi jucăriile. Niciodată Doruleţ nu s-a dat în lături să dialogheze cu oricare dintre făpturile acestea, că era de felul lui, bun la suflet, prietenos din fire, înţelegându-le, ca nimeni altul, graiul, grijile şi visele.
          Toate neamurile de păsări, plante, arbori şi vieţuitoare ale pământului îl considerau prietenul lor. Ori de câte ori apărea, se strângeau ciotcă în jurul lui, dornice să-i spună ceva, sau să afle şi să înveţe de la el ceva folositor.
          - Iată-mă, am venit, cum ne-a fost vorba! i se adresă puiul de Urs lui Doruleţ care-şi ascuţea, de zor, creioanele colorate să le deseneze fiecăruia chipul pe coala albă de hârtie.


         - Pe unde ai umblat, moş Martine? Că nu prea te-am văzut în ultima vreme!
         - Asta, aşa-i! Toată iarna  am stat ascuns în bârlog, ghemuit în frunziş, să pot asculta dincotro vine, în pădure, tiptil, tiptil, Primăvara.
         - Ha, ha, ha, râse veselă o Coţofană nurlie şi jucăuşă. După câte văd nene Martine ai cam surzit de o ureche stând toată iarna în bârlog. N-ai auzit? Primăvara de cum a venit,  a şi plecat. Să-i facă loc verii, să-şi coacă pe vrej fragii şi murele!
         - Pieri din faţa ochilor mei, pârâcioaso! - s-a răstit moş Martin bosumflat, fugind pe cărarea ce duce la stupina din vale.
         - Dacă dialogăm, ar fi bine să nu ne certăm. Să fim politicoşi, numai aşa putem da dovadă că suntem bine crescuţi şi nu ne-am uitat bunele maniere, învăţate acasă! - li se adresă împăciuitor băiatul.
    - Eu, anul acesta, voi merge, împreună cu părinţii, să-mi petrec vacanţa la mare! răsună glasul cristalin al unui pui de Căprioară cu o pată albă în frunte.
          - Cine a mai văzut Căprioară, să meargă la mare, că doar marea nu-i izvorul din pădure! se repezi, ghemuit în iarbă, un arici zburlindu-şi ţepii ascuţiţi.           
          - Dacă vreţi să ştiţi, eu am văzut! se răsti Nelu Porumbel, abia atunci ieşit din columbar,  legănându-se pe-o creangă de alun. Când mi-am scăldat penele în mare am sărit de pe umerii unei Căprioare maronii purtând o pălăriuţă albă pe frunte.
           La auzul vorbelor acestea, Ariciul se posomorî atât de tare, încât ai fi zis că este gata să-l tragă în ţeapă pe Nelu Porumbelu care îndrăznise, cu neobrăzare, să-l contrazică.
          - Ih, ih! se  auzi icnind ariciul care s-a prefăcut în iarbă ghem. Şi-a închis ochii, să se poată gândi la altceva care să-i alunge supărarea.
          Ceilalţi din jur, nu l-au băgat în seamă, lăsându-l să viseze în legea lui, aşa cum o poate face un arici năzuros şi mofturos ca el.
Din înalt, soarele, ascultându-i, se bucura scuturându-şi peste ei, genele purpurii, de lumină.
          - Voi ştiţi, ce-aş vrea să-mi crească-n ramuri?! - se băgă în vorbă un pui de brad, plantat de Doruleţ în primăvara trecută, aproape de columbar.
          - Ce-ai vrea, voinicule? - sări de la locul lui un Piţigoi cu penele muiate în purpura curcubeului.
          - Pe fiecare crenguţă, aş vrea să-mi crească steluţe roşii, galbene, portocalii, să întâmpin cum se cuvine, la ferestrele caselor, sărbătorile Crăciunului, să pot asculta din pridvor, colindele urătorilor!
          Pe Doruleţ îl emoţionă atât de mult cuvintele puiului de brad, încât de bucurie i-a îmbrăţişat ramurile tinere. I s-a părut că miroase a pâine şi a răşină, aşa, ca palmele bunicului, când i se aşează pe genunchi, să-l mângâie pe creştet.
    - Deasupra, aş vrea, să-mi crească un curcubeu înalt cât cerul, să le luminez drumeţilor cărările ce duc spre casă…
          - Şi altceva, ce ai mai vrea?
          - O carte uriaşă de poveşti, scrisă de copii, pentru jucării pe frunze şi petale de flori!...
          - Şi poveştile adunate în cartea aceasta, cine să le citească seara, copiilor? 
          - Făt - Frumos şi Alba ca Zăpada, să le poată asculta şi bunicul, să adoarmă şi el o dată cu noi înainte de a se sfârşi firul poveştilor!
          La auzul acestor vorbe năstruşnice în livadă, se stârni un hohot de râs de ai fi zis că te afli la nunta Prinţesei Sânziana în palatul de cleştar al Împăratului Roşu. Şi pentru că se făcuse tare târziu au fost nevoiţi să se despartă în grabă, ducându-se fiecare, pe la casele lor, cu gândul să revină cu alte veşti şi poveşti adunate din lume!...