ca2FRÂNTURI de IUBIRE

Iubirea e deprinsă mereu
dintre flori de destin
și fiori de lumină

 Iubirea e poemul în care
tăcerea se cristalizează
în lacrimile-rugă

Iubirea e mai mult ca suferința
după care sufletul veghează
stări de lumină



Iubirea e bucuria de A Fi
după frumuseți efemere
tristețe-amar-durere

 

Iubirea e partea de infinit

prin care visele ard

metafore de alt destin

 

FLOARE de DOR și de LUMINĂ

 

Mereu fugim de noi înșine

printre pagini de viață

între iubire și speranță

 

Urmăm trufia, apoi îndoiala,

crezând că putem fi mai buni

mai frumoși la suflet prin poezie

 

La pândă de efemer

prindem lacrimile din presfărâmare

între metaforă și rimă

 

Captive gândurilor pure

viețile noastre orbesc

de-atâta dor de poezie

 

În suflete de îngeri

iubirea se revarsă poezie

floare de dor și de lumină

 

ÎMPREUNĂ

 

Ne luminăm cu visele promise

în templul poeziei

împreună metaforă

 

Aripile noastre ard în zbor fecund

exil și împărăție

împreună același destin

 

Ne veghem înaltul

captivi în nesfârșire

pururi împreună iubire

 

Nu mai avem dreptul la efemer

tot ce ne înconjoară e aur și strălucire

împreună suntem mai bogați cu noi înșine

 

Culpabilizând viața în efigii de dor

în fiecare întoarcere același unic destin

pururi împreună iubire iubire iubire


 

VASTITATE în DOI

 

Dor fără întoarcere

lacrima mea plânge în lacrima ta

nemângâiere

 

Dor închis în ziduri fluide

peste tot doar remușcări

exil și trufie

 

Dor revărsându-se oriunde

numai în inima ta nu

numai în inima mea nu

 

Dor prins în capcane

sângerând visele obsesiv

între nemargini și cicatrici

 

Dor fluid în esența poeziei

vastitate în doi versurile

topindu-se între rime lacrimile


 

PRE-SFĂRÂMARE

 

Dincolo de iubire

e camera goală

îngerii orbi în neliniști

 

Pe mine nu mă mai așteaptă

niciun contur de lacrimă

nicio îmbrățișare de bun venit

 

Dincolo de iubire

e lumânarea aprinsă pe masă

și razele se sfărâmă întrânsele intim

 

Peste mine atâta durere se așează

încât și roua se surpă

în miezuri de flori moarte

 

Dincolo de iubire

e sfâșiere lăuntrică

întunericul tot mai aproape

 

 

REFUGIU printre ABISURI și VISE

 

Sfârșesc continuu privirii tale

lacrimile martire

între ce va fi și ceea ce a fost

 

Printre arse petale

efigia toamnei strălucind

a dor și a așteptare

 

Mai mult ca nesfârșirea

nesfârșire mie îmi ești

cu stele în palme sângerând

 

Ne ascunsem fiecare în inima celuilalt

și ne jucăm cu sentimente incerte

și cu vise indecise

 

Abisuri vor fi în curând

ardente vii cotropitoare

esență între trufie și nerăbdare

 

 

METAMORFOZELE  SPERANȚEI, I

 

Ziduri de efemer

entropia îngerilor

cauterizând

 

Amenințată cu trufie

în suferință trădând

lacrima

 

La marginea absenței

starea martiră

în elongații

 

Speranța căutându-și contur

în miezuri

fără esențe

 

Sângele se zbate și țipă

sub măștile singurătății

celălalt eu

 

METAMORFOZELE  SPERANȚEI, II

 

Speranța se dimitizează

continuu

în stări martire

 

Praguri de rouă

se dizolvă spre înalt

posesivă trufie

 

Speranța ne amenință

cu poezie și rănile ei

cu noblețea viselor

 

Petale de îngeri

sângeră în triumf

ezitând clipele încă

 

Speranța se zbate

în zboruri pierdute

fără de aripi și certitudini

 
 

TEMERI de PRISOS

 

M-am temut că n-ai să mai vii

să unim iubirea

în mii de poezii

 

M-am temut să distilez

tăcerea în lacrimi

miez cu miez

 

M-am temut că ai să poți iubi

pe altcineva

după ce eu singur voi pleca

 

M-am temut în trăiri captive

să rafinez gândul

cu adjective

 

M-am temut de temerile celorlalți

înlănțuiți de amintiri

de trădări și de trădați

 

RĂNI  INTERIOARE

 

În răni interioare

mă vindec de trufie

cu lacrimile tale

 

Prin răni interioare

țipătul ființei arde

în spumant ecou

 

Rănile interioare

se multiplică mereu

în dor de iubire și de Dumnezeu

 

Prin răni interioare

curge poezia din inimă

vers cu vers rimă cu rimă

 

În răni interioare

sufletul se destramă

viselor toate-capcană

 
 

CROMATICI  PROVIZORII, I

 

Pictorul e orb în lumină

degetele sale ating miezuri de culori

visele se revarsă atotcuprinzându-ne

 

Pe a vieții paletă lacrimile sale

decolorează continuu

sufletul, răbdările, ființa

 

Privește pulberea de iluzii

cum e purtată de vânt:

în trup arde vechi legământ!

 

Pictorul orb ne pictează

ținându-ne de mână

într-un curcubeu nesfârșit

 

Nu are culori destule

pentru iubirea noastră:

artă în desfășurare!


 

CROMATICI  PROVIZORII, II

 

Culori în revărsare

sufletul însetat

de stări martire

 

Viața plină de iluzii

într-un contur abstract

cromatici provizorii

 

Destin după destin

pulbere de gânduri

așezate în vechi album

 

Viața ca o expoziție în care

tablouri se pictează

din așteptare în așteptare

 

Trufii însângerate

clipa fără de răbdare

privirea atot văzătoare

 

FRICA de MINE ÎNSUMI

 

Ce colți ascunși are realitatea

visele-mi devin pradă

gândurile ard în mărturisiri

 

Cad în capcanele timpului

și gheare enorme rup

bucăți din singurătatea mea

 

Alerg pe scara vieții

și treptele se prăbușesc

în urma mea continuu

 

Îmi caut noi dimensiuni

între tăișul clipei

și lazaretul inimii

 

Mi-e dor de o singură rugă

în care plânge întrânsa

lacrima mea

 

 

 
 

CRUCEA  DESTINULUI

 

Coparticipant al mărturisirii

timpul e o rugă continuă

între a crede și a fi

 

Lumina se topește atoate mințire

întru jertfele înfloririi

în iubire și în poezie

 

De taină sunt rănile mele

pe crucea destinului pe care urc

sângerând idealuri

 

Eu sunt sărutul clipei,

eu sunt cel ce o va trăda;

ea, doar mă va crucifica!

 

Pe crucea destinului suntem

împreună fără de uneltiri și secrete:

Lumină din lumină, ardere-n regrete!

 

LAUDĂ  LACRIMII  NEPLÂNSE, I

 

Pustiu e drumul privirilor noastre

mai mult ca înfrângerea

fiind stăruitoare și lașă

 

Ostateci pe un țărm în surpare

ne e sete de îngeri mai mult

decât de noi fiecare

 

Cerul e orb în pledoaria regăsirii

porțile închise peste orizont

cheile mereu de negăsit

 

Lumina înaintând în lacrimi de sfinți

timpul coboară printre rugăminți

și uită uită să ne certe

 

În lauda lacrimii neplânse

soarele ne privește îngăduitor:

iartă, iubește, tainic, temător


LAUDĂ  LACRIMII  NEPLÂNSE, II

 

O, tărâm al iluziilor,

e vremea mărturisirilor:

eu spovedindu-mi lacrima!

 

O, temere de înfrângere,

pentru câte victorii posibile

îmi voi ascunde-n pumni lacrima!

 

O, suflet înrobit de verdicte,

ce sens mai au stările mărtire

dacă plânge singură întrânsa lacrima!

 

O, viață cu surpate corăbii

spre care larguri repetate

să mai poată plânge sieși lacrima!

 

O, Doamne, la Tine mereu mă voi ruga

 iluminat de jertfele mele

 în care lacrima e aură și durere!


 

MAI MULT ca ÎNFRÂNGEREA

 

Mai mult ca înfrângerea

stăruie în mine

un tărâm al iluziilor

 

Ostatec pe un țărm

în surpare mi-e trupul

fără de margini

 

Pământul e orb

în pledoaria reregăsirii

inimi depietrificate

 

Nu mă părăsi, Doamne,

pe cruce ard zări nevăzute

închise-n lacrima mea

 

Viața nu va mai fi ceea ce era:

nicio rugăciune să mângâie înfrângerea

conturul e orb între a fi, a vrea, a putea!

 

(din Constantin ANTON – „Frânturi de Destin” ,

ediţie limitată pentru colecţionari

și iubitori de aforisme și de cugetări,

Colecția Ideal și Puritate, nr.5,

Editura StudIS, Iași, 2019)