Costel Simedrea Calendare de fum(Costel Simedrea – „Calendare de fum”, Ed. Eubeea, 2019)

            Vremea veşniciei celei crunte pare, în care nu e loc de nicio pâlpâire vie. Dar e numai toamna, una obsedantă, repetitivă, venită dâră şi venită bulgăre. Cu frig, cu vânt, cu tot mai multă noapte şi desigur cu cât cuprinde fum. Se alcătuiesc chiar şi „Calendare de fum”, în care Costel Simedrea îşi contorsionează spaimele. Poezia sa hotărât elegiacă e tot ce mai răzbate prin întristarea până la lugubru. De undeva ca dintr-o aripă a lui Bacovia, se ţes de muşcă rimele şi ritmurile. 
            Încălecare de senzaţii nebune prin suflet jumulit de percepţia jur-împrejurului fatidic. Sonetele din acest volum, toate de o muzicalitate sumbră ce invocă sumbrul într-o rarefiere cadenţată, valuri-valuri... Fum deci, ipostaze ale fumului: „Poate ceasul cuprins de tristeţe/ Bate, azi, cea din urmă secundă,/ Poate-i inima chiar muribundă,/ Începând veşnicia s-o-nveţe...// Poate că în zadar ne e teamă,/ Fiindcă nu-i niciun capăt de drum,/ Poate că totul începe acum/ Şi aici este numai o vamă...// E vama fum prin care-au trecut/ Păsări, plecând din cuibul de lut...” (Vama de fum); „Doar fum şi vânt şi ce-a fost şi ce nu-i.../ Nimic altceva, nicicând, niciodată,/ lupii uitării, mereu nesătui,/ La porţi de dor au început să bată.// Spre maluri pustiite vin acum/ Corăbii cu catarge putrezite,/ Le suflă-n pânze vânt, plutesc pe fum,/ Uitarea spre uitare le trimite.// Din negura tăcerii mai răzbat/ Până la noi ecouri disperate.../ Nu face viaţa azi niciun rabat,/ Doar fum... şi numai vântul care bate.// Clipă de clipă, mai apoi, dispar.//

Şi fum şi vânt... Şi nici nu ne mai doare/ Valul acesta, calendar impar,/ ce-mprăştie amurguri peste mare...” (Doar fum şi vânt); „Renunţi la tot şi încetezi să speri,/ Ceea ce-a fost nu o să mai existe!/ În cuvântul nou sunt vechile tăceri.../ E acelaşi film, cu-aceleaşi feţe triste...// Pe trotuare vechi niciun pas străin,/ Numai bocănit de paşi care se duc./ De ce să mai aştepţi paşi care nu vin/ Când şi acest an este un an uituc...?/ De ce să mai cauţi florile de ieri?/ Uscate sunt toate, putrede de acum,/ Iar anii care vin nu au primăveri.../ Le-a furat pe toate-un calendar de fum...” (Calendar de fum). 
             Pentru cine încă e viu, pentru cine nu a alunecat de tot în prăpastie, şi pentru cine nu s-a sinucis de atâta măreţie a fumului, ar mai fi, am crede, o minimă şansă... „Văd că nu mai ai file în calendar.../ Anul s-a sfârşit în cele din urmă/ Şi fără Crăciun! Deci n-a fost niciun dar,/ Doar, pentru cenuşă, undeva, o urnă.// Voi pune în ea căzutele file,/ Ca-ntr-o sobă rece, uitată de foc!/ şi aşa s-au rupt şi sunt inutile,/ Şi-n alt calendar nu o să-şi afle loc.// Se vor transforma, poate, în cenuşă/ Pe care, cândva, precis ai s-o arunci,/ Dar nu o să ştii că în ea, nespusă,/ A rămas povestea clipei de atunci.// Nu vei ştii nimic şi poate-i mai bine.../ Şterge-ţi de pe buze zâmbetul amar,/ Bate un cui nou şi vezi dacă ţine,/ Şi spânzură în el un alt calendar...” (Calendar de rezervă). 
            Acest din urmă subterfugiu de negare a tmnaticei epoci gata instalate, dacă nici acesta nu ţine, chiar că am pus-o de toamna ca definiţie a existenţe de acum încolo. E peisagistica traversată ideatic în multiple moduri toate secundele ce îndrănesc să-i mai bată la poartă.
            Costel Simedrea scrie în modul lui sacadat şi neabătut de la linia pe care o ţine de când îl ştiu. Nu încercaţi să-l deviaţi de acolo, că nu vă merge! E poezia pe care s-o citiţi pentru a o asculta interpretată pe acorduri apăsate, grave, de chitară.