Mladin CristianPe costișa ce ducea spre dava cea mare, drumul urca șerpuit. Bunul Zamolxis răspândise aici o mulțime de flori și ierburi frumos mirositoare. Zyraxes urca cu pas domol, îmbrăcat în straie de sărbătoare. Văzându-i cămașa albă de in, ițarii strânși pe picior și căciula de pileati, ai fi putut crede că tânărul merge la o nuntă.
  Era unicul fiu al lui Moskon, căpetenia davei de la Piatra Roșie. Înalt, brunet, era bine legat, cu brațe puternice ce mânuiau bine sulița și sica, sabia cea încovoiată. Zyraxes intrase de curând în rândul războinicilor. Tatăl său plecase de dimineață la Sarmisegetusa, chemat de Decebalus, regele tuturor dacilor. Tânărul era obișnuit cu plecările tatălui său în marea capitală, pentru diferite treburi.
  Un mesager poposi însă de dimineață în fața casei lor, la puțin timp după plecarea lui Moskon. Calul înspumat și fermitatea chipului trădau importanța misiunii sale.
  - Zeul fie cu voi, spuse mesagerul.
  - Și cu tine, răspunse Zia, soția căpeteniei Moskon.
  - Regele nostru Decebalus cere ca Zyraxes să se prezinte la Sarmisegetusa, alături de căpetenia Moskon.
  - Slăvit fie regele nostru! Numai să îmbrace alte straie, căci era gătit să se ducă cu camarazii săi la vânătoare.


  - Am ordine să ne grăbim, spuse mesagerul.
  Femeia dădu din cap că a înțeles și intră în casă. Se întoarse cu o găleată de apă și o baniță de orz pentru cal. După puțin timp, apăru și Zyraxes, îmbrăcat în haine noi. Mantia îi era prinsă cu o fibulă de argint, frumos lucrată.
  - Rămâi cu bine, mamă! spuse tânărul. Zia îl sărută pe frunte, cu inima strânsă.
  - Să mergem, flăcăule, ne așteaptă marele rege, spuse mesagerul.
   Încălecă pe calul său roib, care se mai odihnise puțin, iar tânărul tarabostes încălecă pe Fulger, murgul crescut pentru luptă, pe care îl scosese din grajd mai înainte. Pământul era frământat de picioarele cailor în galop, iar coamele lor fantastice fluturau în vânt, ca niște valuri înspumate. Zyraxes nu era prea vorbăreț de felul său, dar chipul încruntat al tovarășului său de drum îl îngrijora.
  - Știi cumva pentru ce m-a chemat marele rege? spuse tânărul.
  - Știu doar că trebuie să te aduc în fața Măriei Sale. Mai mult nu știu, îi răspunse scurt mesagerul.
  Tânărul nu mai zise nimic. Călăreau umăr la umăr, în galop. Dava cea mare se afla la o jumătate de oră călare de Piatra Roșie. Ajunseră la poalele dealului cetății.
  - Aici lăsăm caii și vii cu mine, spuse mesagerul.
 ,,Trăim vremuri tulburi”, gândea Zyraxes. ,,Romanii au trecut Istrul și se îndreaptă spre capitală. De ani de zile bieții oameni nu mai au liniște. Nădejdea e doar la Zamolxis.”
  Regele Decebalus, alături de Marele Preot Deceneu, stăteau la sfat în fața Sanctuarului Sacru. Câțiva pași mai în spate, gânditor, stătea Moskon. Fusese chemat în fața regelui ca să i se transmită hotărârea Sfatului Bătrânilor de a fi trimis la Zamolxis un sol. Un sol pentru a se afla voința Zeului în privința sorții războiului cu romanii, ce se apropia.
 Trecuseră cinci ani de la ultimul sacrificiu, iar bătrânii Sfatului îl aleseseră pe  
 Zyraxes, fiul lui, flăcău viteaz și vrednic, cel mai bun între tinerii războinici. Moskon era fericit că i se făcuse această cinste fiului său. Spera că va fi bine primit lângă străbunii săi. O lacrimă de părinte i se scurse însă pe obraz, fără să o poată opri.
   Zyraxes îngenunche la picioarele regelui, cu emoție și admirație.
  - Slăvit fie numele regelui nostru Decebalus! Fie ca Zamolxis să îți dea sănătate și viață lungă, mare rege.
  - Zyraxes, fiu al lui Moskon, fi vesel! spuse Decebalus. Mâine în zorii zilei te vei întâlni cu strămoșii și vei merge în împărăția lui Zamolxis.
  - Facă-se voia ta, Zamolxis, spuse încet tânărul.
  - Astăzi însă, vom petrece. Diseară, împreună cu tatăl tău, veți fi oaspeții mei la cină, spuse regele.
  - Mulțumim, o, Decebalus! Zeul fie cu tine! spuse și Moskon.
 Încet, cu pas apăsat, Moskon porni în josul dealului, alături de Zyraxes. Căuta un loc mai ferit, unde să poată vorbi în liniște. Cu coada ochiului căta la fiul său. ,,Ce bărbat frumos s-a făcut. Nici nu știu cum au trecut anii.” gândi Moskon. Ca orice războinic, era pregătit să moară oricând, pentru țară și pentru rege. Pentru asta se pregăteau toți războinicii. Iar ca și căpetenie, trebuia să fie un bun exemplu pentru semenii săi. Era bucuros, căci fiul său va ajunge cu siguranță la zei, nici nu avea cum să fie altfel, dar în același timp, își simțea inima de părinte strânsă ca într-un clește. Unicul său fiu...
  Deși era încă în putere, se simțea bătrân. Iar odată cu fiul său, neamul lui se stingea.
,, Mă bucur și mă întristez în același timp, gândi. Dar Zeul știe mai bine ce e pentru noi.” Ajunși într-o poiană de la marginea cetății, își îmbrățișă fiul.
 - Tată, fi liniștit. Nu o sa te fac de rusine, spuse Zyraxes. Spune-i mamei că o iubesc. De acolo, de sus, o să vă veghez mereu.
  Încerca să pară tare, dar sufletul său era tulburat.
 Petrecerea dată de rege era măreață. Bucate alese, vinuri scumpe de la Roma, păreau toate desprinse dintr-o poveste. Totul i se perinda prin fața ochilor cu repeziciune. Bău mult, dansă împreună cu ceilalți luptători, dansul de război, încercând să trăiască o viață într-o noapte. Târziu, condus de tatăl său în camerele de oaspeți ale regelui, adormi. Visă căprioare și flori. Și războinici ce plecau la luptă. Era și el printre ei, încolonat. La depărtare, mama lui îl aștepta cu o carafă de apă.
  - Suntem mândri de tine, fiule, spuse ea. Zeul fie cu tine!
 Nu apucă să-i răspundă că se trezi. Primele raze ale soarelui se jucau pe podeaua încăperii. Se îmbrăcă cu cămașa lungă de in, pregătită pentru el. Se încinse cu cureaua lată cu pafta de aur. Își puse mantia cu fibula de aur pe care o primise la petrecere de la însuși regele. Ieși din încăpere. Afară, tatăl lui vorbea cu un grup de războinici.
  - Sunt gata, tată. Să mergem! spuse tânărul.
 Se încolonară. Zyraxes mergea în față. Urma tatăl său și războinicii din garda regelui, încolonați. Fete tinere îi zâmbeau și aruncau în calea lui flori de câmp. Încet, alaiul ajunse în poiana sacră. Marele Rege Decebalus și celelalte căpetenii erau toți acolo. Lângă soarele de andezit, un grup de tineri războinici de vârsta lui, cu sulițe ascuțite și strălucitoare, așteptau. Știa cum trebuia să se întâmple totul. Mai văzuse și în urmă cu cinci ani cum ultimul sol trimis la Zamolxis ajunsese cu bine la strămoși. Nu-i putea uita chipul senin și surâsul pe care îl avusese în clipa morții.
 Își îmbrățișă tatăl și se închină regelui. Privi spre cer. Norii erau albi. Bătea un vânt călduț iar florile și iarba mirosea a primăvară.
 Deodată, un strigăt se auzi din dreapta lor : - Vin romanii!!!
Toată lumea din poiana sacră se uita mirată. Apoi urmă dezastrul. Înțeleseră cu toții rapid ce se întâmpla. Un detașament de elită din avangarda armatei romane, deghizați în soldați daci care doreau să asiste la ceremonial, pătrunseseră în poiana sacră.
  Scopul lor era să-l ucidă pe Decebalus, regele dacilor. Măcelul începuse. Romanii înaintau spre soarele de andezit, locul unde se afla regele. Zyraxes smulse o sabie sica din mâinile unui războinic ucis și începu lupta. Intui repede ce voiau să facă romanii. Luptând, se îndrepta spre grupul regelui. Sângele curgea șuvoaie, iar pământul era plin de morți. Fără mâini. Fără capete. Corpuri ciopârțite, care cu puțin timp înainte erau oameni. Dacii luptau îndârjiți, apărându-și regele.
  ,, Iaha Bendis, iaha șe'pa Gheballaiza! Batăr Zamolxe șe hesta helix!” strigau.
Zyraxes lupta cu dinții strânși, ucigând unul după altul experimentații legionari ai Romei. Ajunse lângă Decebalus și tatăl său, care împreună făceau prăpăd în rândul romanilor.
  Deodată, un soldat roman care era căzut, se ridică brusc în spatele regelui și îi înfipse un pumnal în umăr, greșind ținta. Regele căzu, dar Zyraxes, atent, reteză dintr-o lovitură mâna romanului. Sângele țâșni, împroșcându-i fața. Se șterse, apoi îi dădu lovitura de grație romanului, care cu lașitate, atacase din spate.
 Săbii rupte, țipete disperate, sânge și moarte...Zyraxes îl luă în spate pe Decebalus care, rănit, nu mai putea lupta, și îl duse la marginea poienii, unde fu preluat de alți războinici din gardă și dus la adăpost.
 ,, Dacă tot trebuie să merg la Zamolxis, măcar s-o fac cu arma în mână”, gândi tânărul. Nu-i era frică de moarte. Conta felul în care murea însă. ,, Dar până atunci, mai este”, râse în sinea lui.
 Continua să spintece, să împungă, să ucidă. Era ceea ce știa cel mai bine să facă un războinic. Deodată, o săgeată venită de nicaieri i se înfipse în piept. Apoi alta. Apoi alta. Mirat, își privi corpul, pe care nu-l mai simțea al lui. Căzu în genunchi. Imagini din copilărie i se derulau prin fața ochilor. Casa părintească. Mama. Prietenii de joacă. Apoi camarazii de luptă. Petrecerea regelui. Sulițele strălucind în soare ce urmau să-l străpungă. Se prabuși la pământ, cu ochii larg deschiși. Era în pace.
  Lupta continua, dar soarta celor câteva zeci de legionari era pecetluită. Curând, toți fură uciși. Prețul plătit era însă mare. Prea mare. Mulți daci zăceau pe pământul încălzit de soarele dimineții. Plecaseră la Zamolxis, alături de Zyraxes. Mamele și soțiile își plângeau morții. Pe câmpul de bătălie din poiana sacră, marele rege îl căuta pe salvatorul său. Deși rănit, dorea cu tot dinadinsul să-l găsească. I se spusese că a fost văzut căzând.
  Cu pași greoi, cu sufletul amar, Decebalus se uita la bunii săi daci, care muriseră apărându-și regele și țara. Îl descoperi pe Zyraxes, în mijlocul unui grup de romani uciși de mâna lui. ,,Numqvid de dacis advisti? (Ce ai mai auzit despre daci?) îl întrebase Imperatorul Traianus pe Koson, căpetenia dacă venită la Roma să-și trădeze țara și regele. Iar dacul îi dezvălui locul unde era îngropat tezaurul lui Decebalus, traseul apeductului ce aducea apă în marea cetate și organizarea Sarmisegetusei.
  Decebal privea la cerul azuriu. Soarele strălucea deasupra tuturor...
 Știa ce urmăriseră romanii. Eliminarea sa pentru a decide soarta războiului. Privi la pământul înroșit cu tristețe. ,,Si vis pacem, para bellum”,șopti.