Gheorghe Vidican Fisura(Gheorghe Vidican – „Fisura privirii”, Ed. Şcoala Ardeleană, 2017)

            Văd cum poemul în proză capătă tot mai multă forţă, de fapt a avut întotdeauna şi nu şi-a pierdut-o vreodată. Poate fi şi o revenire cu aplomb a optzecismului, în neo-formă, după ce neo/post-modernismul s-a dovedit o figură de stil mai apropiată de descrierea unor nisipuri mişcătoare.
             Meseriaş/maestru de ceremonii în această privinţă îl ştiu pe Nicolae Silade, iar acum îl descopăr pe Gheorghe Vidican. El vine cu aerul acela condescendent faţă de cataclismele fiinţei şi ale lumii, din care nimeni şi nimic nu scapă teafăr. Este o poezie a realului precum şi a iluziei, care mângâie dar şi doare, o preumblare entropică între fantasme ce uneori se materializează brusc şi irevocabil.
             „Fisura privirii” este un volum întreg şi chiar rotund. Mai cu teamă, mai fără teamă, poetul se încumetă în depărtarea minţilor şi a epocilor, începe cu „Intrarea în peşteră” şi încheie cu „Ieşirea din peşteră”. O elevată „Sete bipedă” îl paşte în acest parcurs. Sunt titluri cu cârlig între ele unele, ceea ce presupune consecvenţă dând şansă ansamblului. Avem aşadar precum „Arcul electric”, „Urma arcului electric”; „Osteneala sărutului”, „Sforăitul sărutului”, „Varianta rustică a saărutului”, iar cu „Fluviul Yangzte” şi „Fiecare fluviu” reuşeşte o figură frumoasă, aparte.


               Mă voi opri însă la „Urme după urme”, unde spiralat ca de obicei într-o variantă de curgere hipnotică, se dezlănţuite tumultos. Ar fi extrem de dificil să reproduc aici fie şi un singur poem, deoarece mi-ar lua dublul economiei acestui spaţiu. Voi izola însă frumuseţi de arhitectură a logosului, după cum urmează: „pustiit de copilărie trupul de devine lacom o lupoaică în corzi girând depărtarea cu semnul mirării/ nesătul de tine trupul ascunde în memoria căprioarei boncănitul cerbilor”, „ sărutul contorsionează amiaza în trupul meu boncănitul cerbilor o sărbătoare vulnerabilă/ o dâră de labirint urmele noastre deşiră strigătul sirenelor risipind îndoiala din catargele învingătorilor/ în grotele săpate în trupul nostru un întuneric acvatic se furişează în lumina dezmăţului/ lumina farului posesivă ca şi penelopa oferă urmelor noastre paşii reginei maria/ urmele noastre câtă glorie”, „prima copilărie a dragostei ia formă de torţă jubilează într-un sărut barbar tinereţea/ căzută în genunchi a doua copilărie a dragostei miracol un fel de lectură interzisă în comunism/ o coborâre înlăuntrul nostru întoarce mirarea trecătorilor pe trecerea de pietoni/ prima copilărie a dragostei imaginea altcuiva înşelătorie în liniştea mării/ a doua copilărie a dragostei o plimbare secretă prin catacombele veneţiei aşezate în noi tezaur/ lumea noastră cu capul în jos aşează viitorul pe tavan îmbrăţişările săruturile în noi adriatica/ simt ferocea iniţiere carnală a viitorului dâră de labirint/ îmăcarea cu lumea/ prin vecini înfloresc palmierii/ debutăm împreună în eroarea viitorului înflorim în catacombele veneţiei a treia copilărie a dragostei/ urme trup urme”.
              Oricum ar fi, trebuie să o spun: densitatea poate părea exagerată, unele chei-obsesii revin prea concertat, salturile inopinate nu sunt deloc potrivite curgerii propuse, în rest e bine e despre viitor!