CAPITOLUl VII

Mi-am dat seama ca avea nevoie  sa zboare pe aripile vietii singur! Cand a plecat, tot universul meu s-a prabusit! Voiam sa fiu rea, voiam sa-i arat ca nu-mi pasa. Mi-as fi dorit sa fie simplu sa-l las sa plece, asa cum faceam sa para. Imi era foarte rau in ziua aceea, de-abia ma tineam in picioare. Aveam de gand sa mergem pe munte cu prietenii, dar ne-am intors, pentru ca eu simteam la fiecare pas ca lesin. Ramasesem mult in urma fata de ceilalti si am preferat sa ne intoarcem la masina si sa incercam sa urcam pe drumul asfaltat cat reuseam. Nu ne-am mai dus nicaieri. Am inceput sa ne certam si sa ne improscam cu cuvinte jignitoare si dureroase. Nu mai facusem asta niciodata.

Plangeam amandoi, si ne indepartam emotional cu fiecare secunda ce trecea. L-am dus acasa:

-„ Te rog sa-ti iei tot ce ai din masina!”Eram rece! Ma transformasem intr-o stanca! Cu capul sprijinit de volan, priveam in gol prin parbriz. Incepuse sa ploua! Aceeasi ploaie care ne unise, acum ne despartea!
Am auzit cum portiera se inchidea in urma lui! Amortisem. Nu-mi puteam reveni. Nu puteam sa ma intorc la realitate. Nu era adevarat! Nu putea sa se termine o poveste atat de frumoasa! Nu voiam sa accept! Dupa vreo douazeci de minute, timp in care lesinasem neputand sa misc niciun muschi si prin minte nu-mi trecea niciun gand, mi-am adus aminte ca in portbagaj mai avea niste lucruri. Am pus mana pe telefon si l-am rugat sa coboare:
-„Mai ai de luat ceva din portbagaj!”
-„Cobor acum!”
Ma gandeam ca se va razgandi, si cand va cobori totul va fi la fel ca inainte cu o zi. N-a fost asa. A deschis portbagajul. Eu am iesit din masina si cu o ultima zvacnire, i-am spus:
-„Intoarce-te inapoi!”
Si el era ravasit. A dat sa se intoarca, crezand ca mai uitase ceva.
-„Ai luat tot! Voiam sa te rog sa te intorci inapoi, in relatie!”
-„Lasa-ma un timp! Merg sa dorm! Poate asa am sa ma linistesc!”
Nu l-am mai vazut! Disparuse dupa coltul blocului. Am mai ramas cateva minute in masina, incercand sa ma trezesc, gandindu-ma la ce aveam de facut in urmatoarele ore, ca sa nu ma sting de durere.

                                           *******

Dupa o saptamana, am avut spectacol. S-au intamplat in seara aceea niste lucruri urate in teatru si simteam nevoia sa vorbesc cu el. L-am sunat, dar ma respingea refuzand dialogul:
-„Am nevoie de tine!”
-„Sunt ocupat! Nu mai avem ce sa vorbim!
Imi era clar! Nu mai voiam sa insist! Era inutil!

                                                   *******

In zilele ce au urmat, m-am tinut tare, dar ma sfarseam de dor. Tacerea lui ma provoca. A urmat prima greseala a unui tie-break: nu mi-am ascultat intuitia si aveam sa gresesc toate mingile! Mi-am cautat suferinta cu lumanarea: am cedat in fata parerilor tuturor celor pe care-i cunosteam si cu care am intrat in vorba despre acest subiect, in loc sa-mi ascult doar vocea interioara, cea care in prima zi de noiembrie ne crease un drum comun.
Ne-am vazut pe paisprezece martie. L-am luat de acasa. Ploua iar! Ne-am dus intr-o cafenea. Tacerea continua sa-mi sparga timpanele! Dupa cateva minute de jucat teatru, am inceput sa vorbesc:
-„Nu mi-a placut nicodata sa joc teatru in viata! Imi ajunge scena!”....
Nu stiu ce s-a intamplat pe urma...eram atat de ranita incat mintea refuza sa-si aduca aminte ... am lasat banii pt consumatie pe masa, si m-am ridicat. Imi comandasem o apa plata, din care n-am reusit sa beau nici macar o inghititura. In timp ce ma ridicam , mi-am adus aminte ca aveam in masina  o punga cu lucrurile  lasate la mine si Ursuletul de plus, primul cadou pe care mi l-a facut in noaptea Sfantului Nicolae. Nu mai voiam sa ma ating de nimic din ceea ce-i purta amprenta. Presimtisem ca nu avea sa se schimbe nimic, si cand am plecat de acasa, am impachetat toate lucrurile ca sa pot sa i le dau.
In timp ce ma ridicam grabita, ii spun:
    -„Am ceva pentru tine in masina!”
-„Du-te inainte! Eu raman sa platesc si ies!”..
Cand s-a apropiat de masina, am alergat in bratele lui cu o disperare nebanuita. Lacrimile faceau concurenta picurilor de ploaia.
    -„Te rog, mai da o sansa relatiei! Ar fi pacat sa ne prostim! Eu simt ca lucrurile pot functiona!”
Ma strangea la fel ca in prima noapte, la pieptul lui. Plangeam amandoi! Am stat asa in ploaie , uitand de noi...
    -„Hai sa intram in masina, pana nu racim bine de tot!”a soptit cu blandetea lui specifica.
In masina am continuat sa discutam si sa plangem. Suspinam...lacrimile secatuisera...dar durerea infioratoare imi intrerupea respiratia .
M-a luat iar in brate, si m-a rugat sa nu mai suspin.
    -„Ne vedem maine la pranz sa mancam,ok? Acum du-ma acasa!”
Am incercat sa-l sarut, dar m-a respins! Cand a iesit din  masina, a inchis usa, si de dupa geam mi-a facut un gest atat de familiar:  ”IT go home!”,   incat m-a facut sa mai sper pentru o secunda ca totul va fi ok.
Am presimtit insa, ca invitatia la masa a fost pretextul pentru a scapa de insistentele mele. Am stiu ca nu vom iesi sa manacam in cealalta zi, dar n-am vrut sa-mi pierd speranta. Si daca...poate...................................!
Ah, erau deja orele saisprezece , cand m-am gandit sa-i dau un mesaj. Nu mancasem  asteptand sa sune. Mi-a raspuns ca el inca doarme si ca pot sa mananc linistita...
Nu puteam inghiti nimic. Facusem un cheesecake, era prajitura noastra preferata. Stateam si ma uitam in gol, cu ochii inlacrimati si cu buzele pline de sange. Mi le muscam in continuu...
Pe la sapte, ii mai trimit un mesaj:
”Ne mai vedem?...ti-am pregatit desertul preferat!”
Peste cateva minute am auzit  telefonul vibrand. Ma suna...Cu o voce rece si distanta, imi spune:
    -„Trebuie sa ne vedem. Vreau sa-ti comunic ceva important!
    -„Daca e ceva urat, prefer sa nu ne vedem.”
    -„Nu! Trebuie sa ne vedem fata in fata!”
Nu stiu cum am urcat in masina. Pulsul meu era atat de accelerat incat simteam ca nu voi face fata nici macar drumului pana la el...Incercam totusi sa ma stapanesc. Cand am ajuns, cobora  scarile! S-a urcat in masina. Nu puteam sa-l privesc. Am auzit  doar:
    -„Mergem la Han!”
Eram un robot. Mintea ma parasise, nu mai reactiona! Executam comanda!
N-am vorbit nimic pe drum. Ajunsi la Han, locul meu preferat de cand eram mica, am oprit masina. Eram in bezna, nu functiona iluminatul public. Inca nu-mi puteam intoarce privirea spre el.
    -„S-a terminat definitiv!”, imi spune cu o voce de gheata.
    Am deschis usa si am iesit sa iau din portbagaj punguta cu lucrurile pe care voiam sa i le dau cu o seara inainte. Amutisem! Am intrat din nou in masina, i-am pus punguta in brate si cu o voce incredibil de calma, i-am spus:
    -„Ok. Imi pare rau ca n-am sa te pot duce inapoi acasa. Te rog frumos sa cobori!”
Nu-i venea sa creada. Nu se misca.
    -„Ai sa gaseti tu un prieten cu masina, sa te duca inapoi, sau poate un taxi.”
Continua sa taca si sa nu spuna nimic. Atunci, plina de toata furia din lume adunata la un loc, am inceput sa urlu printe lacrimi si suspine:
    -„Iesi afara! Nu mai vreau sa te vad niciodata in viata asta!”
A iesit si a luat-o pe jos spre casa. Ploua din nou!
Nu cred ca as putea descrie in cuvinte continutul sufletului meu la ora aceea. Cert e ca am accelerat masina ca pe pista de raliu. Totul era dus la extrem atat in interior cat si in exterior! Am trecut pe langa el cu 100 la ora. Dupa care am dat in spate si cand am ajuns in dreptul lui, am coborat geamul si i-am spus sa urce! Tremura!
    -„Esti nebuna! Puteai sa ma omori!”
    -„Oricat de nebuna as fi, n-am sa omor niciodata pe nimeni. Nici macar pe tine, pe care te iubesc!”
N-a vrut sa vorbeasca nimic. Il presam:
    -„Cu cine ai vorbit? Cine te-a influentat?”
    -„Am vorbit cu mama!”
-„Si ce ti-a spus?”
-„Sa fac ce simt!”
Ah , as fi vrut sa-l retin, dar nu se putea. Ma refuza cu toata fiinta lui.
Incercam sa-i spun lucruri pe care nu i le-am spus niciodata. Nu-l mai interesa nimic. A coborat repede din masina si s-a pierdut in bezna noptii. Nu aveam sa-l mai vad!

                                               *******

Nimic nu mai era la fel fara el.Durea atat de tare totul, incat lumea parea minuscula in comparatie  cu razvratirea  mentala si emotionala pe care puteam sa o simt...reusisem sa dau la o parte o piatra pe care o ferecasem bine peste sufletul meu cu noua ani in urma, s-acum acel loc care facuse spatiu iubirii, sangera groaznic! Ma durea fiecare por care se imbibase cu parfumul lui. Ochii mei vorbeau singuri pentru ca buzele mele inmarmurisera si nu mai puteam spune nimic. Lacrimile se transformasera in cuvinte si ma sufocau in graba lor.
Am incercat sa fac tot ce-mi statea in putinta sa ma tin pe picioare, sa uit, sa pot sa merg inainte, sa nu ma identific cu trecutul. Nimic nu ma consola! Mesajele mele curgeau intr-una catre un numar de telefon pe care nu mai aveam permisiunea sa-l accesez. Era prima data in viata mea, cand intelegeam  un comportament inexplicabil si totusi, aveam zile in care eram invaluita de  manie si turbare. Nu puteam sa ma  controlez pentru ca nu voiam sa renunt la el. Ma tineam cu dintii de o zdreanta.Intr-o zi, atunci cand aveam sa sfasii in intregime bucata aceea de material di  care muscam ca o nebuna, aveam sa ma potolesc! Rana pe care mi-o provocase, nu se putea vindeca decat in timp...! Nu a inteles nici macar asta!
Se rupsese brusc toata iubirea, toate promisiunile, tot misterul, toata bucuria, toate planurile, toate visele!Basmul era demascat! Minunea era acum rece, cufundata intr-un mormant peste care nu uitase sa rastoarne o piatra imensa, cat un munte!

                                                      *******

Urma sa inceapa o noua etapa profesionala . Ma astepta o noua poveste, o calatorie lunga, si lucruri noi, imprevizibile…………
Inima mea striga in continuu un singur nume, nu mai conta nimic altceva. Aveam sa plec departe, intr-un teatru .Tot drumul pana acolo a fost cu mine, dar nu langa mine, ci doar in mintea mea. Trebuia  sa fiu puternica, sa nu ma opresc, ba mai mult, sa ma intrec pe mine si sa fac lucruri nemaifacute pana in acel moment. Ma astepta neprevazutul.....mi-ar fi placut ca lucrurile sa fie noi, asa cum s-ar fi pretat, insa s-au revelat a avea acelasi chip obosit si scarbos, pe care l-am intalnit permanent- intr-un mod obsesiv chiar.
Urma sa joc un rol, urma sa creez un personaj puternic, Sylvia- Printesa Csardasului, care pe parcurs s-a dovedit a fi umilit si schinjuit doar pt a parea slab si fara valoare...Un joc psihologic, la sfarsitul  caruia fiecare iesise invingator in felul sau: eu plecand acasa, iar ei ramanand sa-si ridice succesul pe culmile fatarniciei cu care reusisera sa se impuna.
     Am  vrut sa fac din Sylvia  o regina( regina mea), s-o fac sa vibreze in ritmul vietii, s-o fac sa planga, sa rada, sa iubeasca, sa fie Om.... dar nu asa cum au facut  cei care „cred” ca au pus-o in scena. Din pacate, eram la mana lor si ca sa fiu si mai puternica , trebuia sa rad si, constienta ca le fac jocul, sa merg mai departe.
Simteam nevoia sa stau in bratele lui mereu cand ma intorceam din teatru...voiam sa-i simt buzele pe fruntea mea, si sa ma eliberez de toate energiile innegrite   peste zi. Era inexistent.....nu raspundea!
Inca o data trebuia sa fiu puternica! De unde atata putere? Ma incarcam cu energia personajului, insa atat cat mi se permitea...in rest, trebuia sa-mi gasesc un mod de a rezista.......Cu cat se apropia premiera, cu atat era mai greu .....nu mai aveam rabdare, simteam cum ma indepartez de obiectivele propuse, nu mai exista motivatie...
Asteptam ziua in care se va fi terminat toata nebunia. Freamatul interior nu-mi dadea pace nici macar o secunda. In fiecare clipa simteam nevoia sa fug departe de locul acela, care nu era decat blestemat. Linistea mea nu avea cum sa se mai intoarca decat daca as fi disparut! Ah! Cat imi doream sa il am aproape ca sa il pot imbratisa! Nu raspundea, nu dadea niciun semn. Imi ramasesera cateva fotografii pe  care le imprastiasem prin camera si de la care nu  puteam sa-mi mut privirea ori de cate ori ajungeam acasa.Eram in stare sa il privesc ore in sir si sa il  jelesc cu incrancenare.
Cata dorinta  de a-l simti aproape, de a-l alinta, de a-l iubi, de a trai, clocotea in mine!De partea cealalta exista doar tacerea unei pietre de mormant!

                                              *******

                          „M-am vazut nevoita, intr-o zi, sa ingrop misterul
                                 impreuna cu tacerea TA,
                                  pentru  ETERNITATE!
                        Addio, TIE, CELUI CARE M-AI facut  sa cred
                               ca viata mea    poate fi o poveste!”   
                                                           FINE