Daniel Marian Sampanie cu Veverite Coperta def Var buna 1            Nu sunt la prima întâlnire cu poezia lui Daniel Marian şi de aceea m-am decis ca de data aceasta să mă aplec mai atent asupra ei, să încerc a o percepe mai bine şi să scot, pe cât îmi va fi posibil la suprafaţă, „grăuntele de aur” ascuns în profunzimea versului său.
            În acest volum de poezii, Daniel Marian abordează un univers fragmentat, dând viaţă obiectelor şi înzestrând fiinţele cu caracteristici ale obiectelor. Poezia lui e o reflectare a realităţii şi chiar a suprarealului, fiind mai mult de notaţie decât o meditaţie. „Una dintre cămările inimii/ E aleasă cu rândul/ Pentru sufletul/ Care nu doare/ Aici se coc cozonaci/ Aici se bea vinul/ Aici se iubeşte continuu/ Vâsleşte sângele/ Astfel încât să nu doară –/  Decât în una dintre/ Cămările inimii/ Se trăieşte; în celelalte/ Se repetă scenariile/  Pentru moarte/ Ceea ce nu are nicio/ Importanţă.” Se întâlnesc aici şi câteva confesiuni de credinţă şi despre rolul poeziei în viaţa cotidiană. „Atunci când îi cauţi poetului loc/ În lumină şi în umbră tot la fel/ Caută-i iubirile toate deodată/ Vei îngheţa sau vei pierde împreună / Aflând da aflând unde-i el.”  Sau Versurile: „Eu nu/ Am/ Închis/ Niciodată/ Ferestre/ Le-am lăsat/  Să pătrundă/ Prin dânsele/ Înţelesul/ Iubindu-se cu/ Neînţelesul/ Înăuntru eram eu.”


            Luând viaţa în răspăr, poetul ascunde sub acest înveliş de suprafaţă, trăiri pe care parcă nu ar vrea să le facă cunoscute şi să le ţină ascunse în interiorul sufletului. Citită, însă, cu atenţie, poezia trădează un sentiment de nemulţumire, de tristeţe, pentru ce se întâmplă în interiorul şi în jurul lui. „Numără-mă în bătaia aripilor după care/ Numără-mă în bătaia puştilor/ Şi numără-mi bine inimile-n/ Timpul bătăilor altor inimi/ Care s-au mai plimbat prin cătarea ta/ Încercând zborul singurul zbor.”
            Se întâlnesc şi versuri de iubire, o iubire aparte, în care se caută esenţa şi tăria sentimentului, unic în felul lui, cu iubita pierzându-se prin anotimpuri şi timpuri de-nceput de lume. Conştient că este pierdută, totuşi poetul încearcă s-o smulgă, precum „un şir din mărginirea unei clipe”, pentru a „clăti veşnicia” prin straturi de iubire, „fiind singura lumină de la facerea jocurilor sorţii”. Poezia înseamnă interiorizare, relevarea lumii şi a lumii lăuntrice. Femeia, această flacără arzândă, se află pretutindeni şi nicăieri, ca o imagine holografică în chemarea zadarnică, uneori, a bărbatului, aici poetul trăind între poezie şi speranţă.
            O poezie cu totul aparte, cea mai tulburătoare şi mai încărcată de sensuri, o adevărată ars-poetica, este cea intitulată, tulburător de real, „La pas etern cu moartea”. Metafore tulburătoare creionează starea poetului şi atmosfera din jurul sinelui. Libertatea acceptării  posibilităţii de a fi în locul unei certitudini care se poate dovedi faptic sau nu, dar niciodată perfectă, aici poetul ştie foarte bine cum să întâmpine şi cum să lase întâmplate lucrurile. Scurgerea nemiloasă a timpului, călătorie prin cele patru anotimpuri, condiţia omului, trecerea clipei, obsesia morţii, această poezie este deopotrivă a rostirii a tristeţii şi a frumuseţii.
          Poezia „La pas etern cu moartea” începe încântător, ca un basm: „”Am murit frumos de tot odată primăvara/ Nu prea ştiu de ce sprijinit cu capul de ghiocel/ Ca de-un pui de lebădă ce nu vorbea cu mine/  Prea verde picurat de gânduri cum venisem”. Metaforele şi cuvintele frumos meşteşugite curg lin, asemenea unui pârâiaş de munte, încântând sufletul şi punând închipuirea să alerge de-a lungul celor patru anotimpuri, întrebându-se despre cursul inexorabil al timpului, păşind alături de doamna-n negru, în vară, „Şi-am mai murit odată în semeţul pisc al verii/ De prea multă încercare a căţăratului la stele”. Paşii curg spre anotimpul celei de-a treia vârste, toamna, la mijlocul căruia a deschis şi poetul nostru ochii, spre a admira ruginiul multicolor al ei. Şi, pe neştiute, prin covorul foşnitor de frunze în agonie ale toamnei, moartea ne călăuzeşte şi spre cel de-al patrulea anotimp, fără nicio posibilitate de a mai fi trecut, speranţa revenirii la viaţă mai fiind doar a altor mlădiţe, trezite-n lumina primăverii de gingaşul ghiocel.  „Dar iarna-n jilţ ce-am mai avut Doamne iar şi iar/ De ni s-a urcat bolund să mă-ncălzesc cu moartea când toţi/ Se dau de şiragul sărbătorilor rafinate şi scumpe/ Fără sfârşit se vede treaba cum mie-mi arde de moarte”.
           Volumul de poezie nu poate fi înţeles în toată frumuseţea lui, decât în totalitatea poeziilor care-l compun, complementare unele la celelalte, cu balansul perpetuu al poetului între dorinţă, închipuire şi realitate. Se spune, şi pe bună dreptate, că poezia nu trebuie înţeleasă şi simţită. „Înţeleg cum poezia nu e despre fericire/  Pentru aceea îţi faci timp să o trăieşti/ În afara alfabetului în care să-ţi rândui/ Cuvinte meşterite spre a ţine locul fericirii.”
            Sunt poezii ce trebuie citite cu atenţie şi suflet deschis pentru a desluşi tot înţelesul lor profund, fiindcă nu ceea ce se întrevede la suprafaţă e esenţa şi ânţelesul adevărat, ci ceea ce străbate din profunzimea lor venit din esenţa sufletului de poet, care ne cheamă la meditaţie şi la contemplare şi la a înţelege lumea şi înţelesurile ei cu toată profunzimea şi adâncurile ei, greu de pătruns.