Nu sunt poet…

Nu sunt poet, cel mult un trubadur
Al zărilor foșnind arar sub pleoape,
Un rătăcit pe-al sorții abajur,
Ce-și ia răgaz din lună să se-adape!

Nu sunt poet, ci un refugiat
Pe marea găzduită de foneme;
Din timp în timp, la nori afiliat,
Îmi dezvelesc azurul prea devreme.

Sunt un golumb ori poate-un albatros,
Când zborul mi-e votiv, ce mai contează?
În orologiul meu de vânturi ros,
Tic-tacul se apropie de-amiază.

Cu astrolabul vechi la purtător
Și mintea împânzită de menhire,
Mi-am semănat noi vise pe ogor,
Sperând cândva să recoltez safire.

Nu sunt poet, de patimă exult,
Din paradigme mi-am făcut un cult...

Rondelul pietrelor din noi

Povara pietrelor din noi
Întipărită-i pe retină;
Cu simțăminte-n carantină,
Greblăm păcate-n mușuroi.

Deschis-am poarta la noroi,
Sperând la izul de rășină;
Povara pietrelor din noi
Întipărită-i pe retină.

Purtăm, cu fițe de eroi,
Sub noul văl, aceeași mină,
Pe-o scenă care se înclină,
Împiedicați ades de ploi.

Povara pietrelor din noi...

În galaxia gândurilor vii

În galaxia gândurilor vii,
Adăpostită-n somnul psihedelic,
M-asediază visele-stafii,
Din universu-mi karmic non-angelic.

Mi-am revăzut destinul pe scafald,
Decapitat în pripă, fără vină,
În rămășița-i palidă mă scald,
Mi-e adumbrirea scrisă cu aldină.

Se despletesc ghețarii, rând pe rând –
Am recompus, din sloi, o nouă iarnă,
Redevenită fulgul, căutând
Un alt liman pe care să se-aștearnă.

În galaxia gândurilor vii
Mă urmărește iar Fata Morgana,
Predestinând iluzii străvezii
Spre veșnicia ce-mi va șterge rana…


Rondelul stelelor ce mor

În poala stelelor ce mor,
E răsăritul o scânteie,
La margine de curcubeie,
Unde apusurile dor.

Tristețea-ncalecă pe nor,
Nemărginirea stă sub cheie;
În poala stelelor ce mor,
E răsăritul o scânteie.

Din fantomaticul decor,
Desprinse-s ludice crâmpeie,
În rătăcirea lor de zmeie,
Ce izbăvirea nu o vor.

În poala stelelor ce mor...


Pe vălul minții-mi plouă rătăcit

Pe vălul minții-mi plouă rătăcit,
Cuvinte pe sub picuri se destramă,
În tigva nopții iar m-am bălăcit,
Îmi joacă muza într-o nouă dramă.

Îmi joacă muza într-o nouă dramă,
Cu grația-i pe muchie de vis,
Își fâlfâie rugina lângă vamă,
Pe drumul dintre iad și paradis.

Pe drumul dintre iad și paradis
Sunt stoarse diminețile de sevă,
Iar nopțile-mi sunt scrise în zapis,
Sub astrul angrenat în noua grevă.

Sub astrul angrenat în noua grevă
Mai caut primăvara în firide;
Din sloi reinventez o nouă Evă,
Să-i sprijin cerul pe cariatide.

Când vechi apusuri aripile-mi frâng,
Am răsăritul sub piciorul stâng...


Rondelul ploilor de jad

Dezmățul ploilor de jad
În ceața minții, subterană,
Reduce porția de prană,
Deschide-accesul către iad.

Scăpați de ultimul jihad,
Înțepenim în vreo asană –
Dezmățul ploilor de jad
În ceața minții, subterană.

Când simțămintele ne cad
Precum cuțitele în rană,
„Vânăm” Nirvana dintr-o strană,
Unde păcatele au „grad”.

Dezmățul ploilor de jad...


Rondelul omului căzut

Lumina omului căzut
Reînflorește în iertare;
Din haos, roadele amare,
Cu muguri noi au apărut.

Când viața îi mai dă un șut,
Cernând himere peste sare,
Lumina omului căzut
Reînflorește în iertare.

În schitul sorții, neștiut,
Refugiată în blazare,
E revocabila chemare
A paradisului pierdut.

Lumina omului căzut...


Rondelul iernilor cuminți

Adept al iernilor cuminți,
Ce bat la porți de neuitare,
Presar surâsul din dotare
Pe crivățul ținut în dinți.

Clasez himerele fierbinți
Printre păcate liniare,
Adept al iernilor cuminți,
Ce bat la porți de neuitare.

Erori cu aere de sfinți,
Sortate pașnic în dosare,
Își deapănă ninsori neclare,
Stârnindu-mi veștede dorinți.

Adept al iernilor cuminți...


Rondelul timpului pierdut

Stafia timpului pierdut,
Ca o epavă mă apasă,
Îmi frânge clipe sub carcasă,
Lăsând destinul descusut.

Iubiri cu-arome de vermut
M-au prins vremelnic în ambrasă;
Stafia timpului pierdut,
Ca o epavă mă apasă.

Avidă de necunoscut,
M-am mulțumit doar cu melasă;
Mai am din porția rămasă
Parfum din vidul absolut.

Stafia timpului pierdut...



Din mine mușcă marea...

Din mine mușcă marea de luceferi,
Pe țărm de vise îmi înalț catarge,
Sunt goeletă printre aștri teferi
(Resuscitați sub vidul ce se sparge).

E-o mare gri, câteodată roză,
Ce-și cântă partitura anacronic,
Cu izbucniri în tacturi, de „mimoză“,
Și-amărăciunea izolată fonic.

Lângă carenă, caii săi albaștri,
Trecuți adesea prin anamorfoze,
Și-au agățat nechezul în pilaștri,
Făcând cu norii iarăși simbioze.

Din mine mușcă valul de poeme,
Cu pofta unui condamnat la moarte,
Îmi cântă pescărușii în foneme,
Mi-e nemurirea o himeră-aparte...