Alina„Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă dintr-o bucurie!”, spunea Emil Cioran, iar Alina Narcisa Cristian și-a făcut sieși, dar și cititorilor săi o „umbrelă”, un nou volum de versuri „Pâlpâit de lacrimă”, apărut la Editura „eCreator”, din Baia Mare. Și cum ochii sunt ferestrele sufletului, iar din ei cad lacrimile, autoarea ne dezvăluie cu o sensibilitate debordantă sufletul său de artist, lăsând cititorul să pătrundă subtil în cămările neștiute ale trăirilor sale.  Albert Camus scria: „Trebuie să trăim și să creăm. Să trăim până la lacrimi.” Așa face și Alina Cristian, creează, trăiește până la „lacrimi”, acele lacrimi de bucurie sau tristețe care se îngemănează, pornite din același izvor al talentului și al imaginației. Sunt lacrimi de viață și din viață, fac parte din noi, cei care știm să dăm clipei ce-i al clipei. Macedonski spunea că „viața e o ciudată comedie care amestecă împreună și dureri și bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns.”  Titlul volumului îl dă o frumoasă imagine, un „pâlpâit de lacrimă”, care e și titlul unei poem concentrat și extrem de fin: „Pâlpâitul de lacrimă / În strigăt de mir, / Smuls de pe frunți asudate de griji,/ Veghează lumina pământului dezgolit / De vise și rugăciuni.” Precum flacăra unei lumânări, lacrima „pâlpâie”, deci împrăștie lumină și căldură.

Lacrima e o binecuvântare cerească „în strigăt de mir”. Aceasta e, de fapt, menirea poeziei, acesta e rolul poetului. Tristețile și bucuriile reprezintă părți de viață, fără de ele nu simți că trăiești. Atunci când „lacrima” imprimă pecetea sa unui volum de versuri, te gândești câtă emoție și gingășie ascunde coperțile acestuia. În poezia „Caleea Iubirii”, autoarea mărturisește și își declină cu responsabilitate menirea sa, a celei care scrie: „Aș inunda tot cerul / cu laptele curs din sânul sufletului, / asemenea Herei, / să strălucească mereu / Calea Iubirii.” Cuvântul e iubire, e Dumnezeu, iar Alina Narcisa Cristian cunoaște puterea cuvântului pe care îl meșteșugește atât de frumos. Ea știe că „Despre viață nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi” (E. Cioran). Autoarea recreează viața, prin prisma iubirii, liantul între cele două capete existențiale, viață și moarte. Sufletul poetei arde, „pâlpâie”, iar aceste „pâlpâiri” se transformă în mărgăritare, lacrimi ce transmit metaforic fericire sau tristețe. Asistăm, ca într-o sală de spectacol, la o alternare a celor două stări, o împletire a lor, precum notele unei melodii („Ești mereu pe frecvența vibrației notelor sufletului meu / Tu ești exact eu în poezie / Iar eu sunt tu... în muzică./ Și noi... / Noi doi suntem / Eclipsă-n sintonia inimilor / cu dor de poezie tatuată în pași de contratimp.”)  Suntem supuși, în mod plăcut, desigur, în a asculta metafore așezate pe portativ, iar autoarea este dirijorul și interpreta pieselor în ritm de blues sau vals: „Pe gene de portativ se rimelează notele iubirii, / Își dichisesc privirea în diapazon / Cu muza în brațe valsează prin visări de game / Alunecând pe-un ton și un semiton de dor” (Muza) Iubirea, generatoare a lacrimilor este singurul motiv ca ele să existe sau nu. O dată ce muzica a pornit pe „un drum fără mine”, inima Alinei Cristian scrie melodii mai vesele, mai triste, pulsează în ritmuri numai de ea știute, de trăiri puternice, generatoare de frumos, ducându-te cu gândul la spectaculoasa piesă „Woman’s heart”, o inimă care e plină de pasiune și iubire. Îți poți imagina artista aflată pe un portativ, cu o baghetă  în mână, așezând cuminți și cuminte, notele de dor, dragoste, lumină, viață sau moarte pentru a da ritm emoțiilor. Puterea iubirii e covârșitoare, ea dă tonul melodiei intrinsece a poemelor: „Picuri de ploaie / Lacrima lui Dumnezeu / Sădită-n inimi.” (Picuri de ploaie) sau în „Icoană”: „Atât pământ mi-a mai rămas / Cât să-ngenunchez la crucea ta azi, / mamă, / Iar lacrima din ochii mei / să-ți spună TE IUBESC, / Și că te-a pus pentru vecie la icoane”. Lacrima devine un instrument prin care Dumnezeu dă omului trăirea. Lacrimile fac ochii frumoși, îi curăță de impurități. Misiunea poetului este aceea de a curăța cititorul de urât, dăruindu-i frumosul, pe care, la rându-i, l-a primit de la Creator. „Lacrimile” autoarei valsează, cântă, suspină, „pâlpâie”, deci au viață, trăiesc. Anatole France scria: „Artistul trebuie să iubească viața și să ne arate că este frumoasă”. Artista noastră, poeta – dirijor, prin poemele sale ne arată complexitatea, dar și simplitatea vieții, pe ritmuri de frumusețe, sfătuindu-ne subtil să o trăim, să o cunoaștem, să o cântăm și dansăm, pentru că „ceea ce nu iubim nu putem cunoaște” (Sf. Grigorie). Avem în acest volum o invitație la dans, acela al vieții. Să-l dansăm deci, citind poemele Alinei Narcisa Cristian! Dans și lectură plăcute!