vÎn pădurea de lângă satul Ponoarele, Doruleţ s-a împrietenit cu o veveriţă care îşi avea locuinţa în scorbura unui stejar rămuros căptuşită cu muşchi violeţi şi frunze uscate. Suratele din pădure, căprioarele, privighetorile şi chiar cerbii o alintau Riţa-Domniţa!
          În fiecare dimineaţă o chemau să meargă împreună la izvorul din vale să se ospăteze din talgere de scoici sidefii. Mâncau alune, merişoare, porumbe, măceş şi beau roua adunată de flori din cupe cristaline de ghindă.
          Riţa-Domniţa, era considerată de Doruleţ o zână frumoasă, subţire, cu ochi albaştri ca brânduşa, cu plete de foc lungi până în pământ.  
          Într-o dimineaţă însă n-a mai ieşit din locuinţă să meargă la izvor unde era aşteptată de prieteni pentru obişnuitul ospăţ.
          - Oare ce i s-o fi întâmplat Domniţei? s-a întrebat uimit un pui de căprioară… Să fi păţit oare ceva?
          - Chiar aşa! - se băgă în vorbă o privighetoare.
    Şi toţi au început să o strige nemaiavând chef de ospăţ fără prietena lor.


          - Riţa-Domniţa, Riţa-Domniţa! Au răsunat glasurile lor până în străfundul pădurii mlădiindu-se ca o muzică a sferelor.
          Riţa-Domniţa a venit târziu, odată cu Doruleţ. La izvor nu mai era nimeni. Nici căprioare, cerbi şi nici privighetori sau alte păsări, decât un pui de caradaşcă pe o frunză de brusture, privindu-şi chipul în oglinda strălucitoare de mărgean. Spre asfinţit, dincolo de creasta pădurii, se furişau licurici de jar de sub spuză.
          - De unde ţi se trage tristeţea, dulce Domniţă? - sparse tăcerea de piatră băiatul, întreruptă doar de clipocitul apei.
          - Nu-mi găsesc liniştea, Doruleţ. Îmi vine rău, uite, chiar de aici! Şi-i arătă pieptul. Vreau să merg la mare!
          Riţa-Domniţa nu văzuse niciodată marea.
          - Degeaba te agiţi şi te frămânţi atâta, Domniţă, se băgă în vorbă puiul de caradaşcă. Nici eu n-am văzut marea la care nici nu îndrăznesc să visez. Ce-ţi trebuie să vezi marea? Uită-te la tine cât de înaltă şi frumoasă eşti! Cât de făloşi sunt pinii! Ascultă cum cântă ciocârliile şi privighetorile. Priveşte galopul maiestos al căprioarelor şi cerbilor care vin la izvor să te întâlnească. Toţi îţi sunt prieteni. Te cunosc şi te iubesc. Iar Doruleţ, în fiecare dimineaţă te învaţă să priveşti răsăritul soarelui pe colină! 
          Dar Riţa-Domniţa, pe zi ce trecea se întrista tot mai tare.
          - Vreau la mare! i s-a plâns într-o zi unei Privighetori.
          - Dar cum e marea? întrebă Privighetoarea.
          - E albastră şi mare. Pe spinarea ei plutesc vapoare cu catarge înalte până la cer. Dar eu n-am  văzut-o de aproape, Mărită Prinţesă Privighetoare!
          Şi, într-o dimineaţă, atât Doruleţ, cât şi Riţa-Domniţa au plecat împreună la mare. La plecare,   Riţa-Domniţa îşi împodobise rochiţa roşie cu o floare de colţ iar într-o lăbuţă ducea un coşuleţ plin cu alune. Băiatul îi împrumutase ochelarii lui de soare. Mai întâi au străbătut cărarea din dumbravă şi păsările le cântau deasupra, însoţindu-i până la ieşirea din sat. Iarba împleticită de licurici şi de greieri le săruta tălpile, udă de rouă.
          În cele din urmă, ieşind din sat, au dat peste o altă dumbravă şi o altă pădure, la fel de verde şi fremătătoare. Ajunşi pe o colină, au dat  de o livadă învecinându-se cu un râu.
          - Ehei! a strigat Riţa-Domniţa.
          - Ehei-ehei! i-a răspuns la rândul lui Doruleţ, ridicându-şi pălăria cu boruri largi din pai de orez. Şi s-au rostogolit ca pe un tobogan de iarbă şi muşchi până la malul râului.
          - De ce strigaţi aşa? i-a întrebat un Pelican scuturându-şi aripile spre văzduh pregătite de zbor.
          - Trebuie să trecem pe partea cealaltă a râului - i-au spus în cor cei doi şi Pelicanul s-a oferit bucuros trecându-i pe rând pe celălalt mal.
          - Îţi mulţumesc, Pelicanule, i-a spus băiatul, apreciindu-i cum se cuvine bunătatea, eşti un barcagiu tare de treabă!
          - Şi eu îţi mulţumesc, Mărite Pelicane! Nu s-a lăsat mai prejos Riţa-Domniţa. E departe marea de aici?
          - Se află acolo, hăt departe, în zare, mai aveţi de străbătut câteva leghe de-ale mele în zbor! le răspunde Pelicanul. Eu abia m-am întors de acolo. Mi-am învăţat puii să înoate în mare.
          - Învoieşte-te, Pelicanule, să ne înveţi şi pe noi, după câte putem constata nu eşti un Pelican oarecare!
    Auzindu-i vorbele Riţei-Domniţei, se înduioşă atât de mult încât nu a putut să-i refuze propunerea. Le făcu semn să urce pe umerii lui după care îşi întinse aripile mari înălţându-se în văzduh.  I-a purtat ca într-o luntre albă până la mare.
           De sus se auzeau cum, în dumbravă, greierii ţârâiau printre firele ierbii, cârduri de libelule sunau din aripioarele lor de sticlă, iar din cer printre nori cânta o ciocârlie…
          - Iu-hu-hu, iu-hu-huu! a început să strige de bucurie băiatul, fluturându-şi pălărioara către oamenii de pe pământ care se vedeau ca nişte pitici de mărimea furnicilor.
          - O li-la, o li-la, le-a răspuns din livezi şi grădini, pământenii. Cerul se legăna pe vârfuri mlădioase de sânger, iar după un vârf de smicea dintr-o rază de soare pe pământ se putea zări marea cu marginile muiate în purpură şi azur.
O lebădă care tocmai atunci trecea în zbor către lacul cu nuferi din apropiere, le-a făcut semne să coboare acolo. Pelicanul, după ce s-a rotit de câteva ori, deasupra a coborât lin, ca o corabie albă poposită la mal.
          - Bună ziua, Mare! Regină a stelelor şi a corăbiilor.
          - Bună să-ţi fie inima, Mărită Domniţă a pădurilor de aluni şi prea cinstitule Crai! Mă bucur nespus să am în împărăţia mea asemenea oaspeţi de vază îi întâmpină Marea, trimiţându-le pe ţărm câteva valuri strălucitoare şi înalte cât casa pufnind prelung şi trăgându-se înapoi lepădându-şi în nisip şiraguri de stele roşii, perle desprinse din scoici.
           Atât Veveriţa cât şi Pelicanul au făcut câţiva paşi către Mare, împingându-i cu umerii valurile înapoi, acestea spărgându-se în larg în mii de şuvoaie şi curcubeie strălucitoare. Doruleţ dintr-un salt ajuns în spatele Pelicanului plutea săltat de valuri ca într-o arcă fermecată.
          - Aşa-i că-ţi place să te joci cu noi, iubită Mare? au întrebat-o pe rând Veveriţa, Pelicanul şi Doruleţ.
          - Te cred şi eu! Nu oricând mă pot bucura de asemenea oaspeţi. Şi Marea îşi trimise pufnind zgomotoasă, alte şi alte valuri spre mal, lepădându-şi în nisip mereu alte odăjdii de preţ aduse din adâncuri pe ţărm.
          O zi întreagă s-au jucat cei trei prieteni cu Marea, până când au adormit pe un pat de cetini de lângă o stâncă sub pletele unei sălcii. Prin vis, Veveriţei făcându-i-se dor de pădure i-a cerut Mării să se mute cu ea acasă în locul râului din pădure. Pelicanul i-a cerut să se preschimbe în Deltă în împărăţia de stuh şi de păsări, aproape de gurile Dunării. Doruleţ i-a cerut Mării să-i dăruiască o herghelie de căluţi şi o stea de mare să-i lumineze odaia de acasă.
          Când s-au trezit au auzit ciocârliile şi privighetorile cântând în pădure. Cârduri de cerbi şi căprioare alergau la izvor să poată lua parte la banchetul dat în cinstea florii de colţ!...